Social Icons

2x2

Data: 19.08.17
Participanti: Alex
Locatie: Fagaras
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

2 portii de buritos cu orez, jumatate de pui cu o portie mare de cartofi prajiti, 2 ecleruri, o Cola.  Dupa 4 zile inca trag ponoasele dupa concurs. Cam asa stiu daca a fost un concurs serios. Cat timp imi ia dupa sa imi revin. De 4 nopti dorm cate 10 ore si mananc cat o armata intreaga.

A fost un concurs bun.

Nu prea ma mai intereseaza concursurile de vreo 2 ani. Iar cele care ma intereseaza trebuie sa aiba ceva de "spus".

2x2 e altceva. 45km cu 4200m diferenta de nivel. E "varful".

Are si un ingredient esential care ma atrage: nu e alergabil. Acelasi motiv m-a facut sa particip si la Retezat Maraton anul trecut. Aceste 2 concursuri sunt superbe: sunt la munte, sunt pe munte, sunt tehnice, sunt grele, sunt lungi.

Nu pot sa zic ca am visat la acest moment, ca m-am pregatit special pentru el. O serie de evenimente neprevazute si nedorite de la inceputul verii oricum mi-ar fi futut planul de antrenament.

Cumva am invatat ca nu e de mine sa imi fac planuri de antrenament sau sa ma uit in perspectiva pe mai mult de maxim o luna. E fara sens. Invariabil se va intampla ceva care sa iti futa planul.

E si motivul pentru care voi participa la urmatorul ultramaraton si la Iron Man fara un plan prealabil. Dus de vant si cum se nimereste.

In continuare alerg cand am timp si chef. Mai nou mai mult alerg - mi-a disparut cheful de bicicleta, in special de cursiera.

Revenind la subiectul blog-ului, stiam ca pentru 2x2 imi trebuie in primul rand plamani. Aclimatizare cu altitudinea.

Asa ca in concediul de aproape 5 saptamani am incercat sa ajung cat mai des si cat mai mult la peste 3000m in Pirinei si in Alpi. Sunt convins ca a fost elementul cheie care a facut diferenta in timpul concursului.

Cand nu ai antrenament incepi sa te agheti de orice speranta: echipament, plan, alimentatie.

In teorie am pregatit elementele acestea ca pentru nici un alt concurs.

In practica...

Fata lui Lupsa e lipita de geamul masinii si striga:

"- Alex! Alex!"
"- Taci in pula mea si lasa-ma sa dorm!!!"
"....-Hai ma Alex"
"- Lasa-ma sa dorm!"
"- E 5.30, Alex"

Pusesem aiurea ceasul sa sune. Sar din sac si din masina.

Lupsa se chinuie sa imi indese mancare in gura in timp ce eu ma chinui sa ma imbrac. Nu mai apuc sa manac, imi uit bidonul cu apa, nu apuc nici sa ma trezesc.

Asta inseamna planning...

Oricum fara Lupsa, nici macar nu ar fi existat concurs.

Chiaun de somn si inghetat ca un pui ajung la linia de start.

La concursul asta m-am interesat pentru prima data care sunt termenii limita pentru punctele intermediare. Nu te risti... Nu am mai concurat de ceva vreme, dracu' stie cum mai merg.

Nu am obiective nici de timp (ca nu am nici un fel de timpi de referinta fiind prima data aici), nu vreau nici un loc.

E cumva atipic - e un concurs fara scop precis. Ceva de genul sa imi demonstrez ca mai pot. Si pentru asta il alegi pe cel mai greu concurs din meniu.

Se da startul.

Nu stiu traseul decat din amintiri. Nu am o strategie facuta pe portiuni.

Insa am avut tot timpul o "linie de aur" pe care am urmat-o neclintit: sa nu cumva sa ma apropii de limita. Sa trag de mine doar atat cat inca mai pot da din gura, gandi cat de cat, lua decizii. Sub nici o forma sa nu ma apropi de limita.

Am pornit tare ca asa au pornit toti. Prima e urcarea in Capra.

Am franat cat sa imi tin sub control respiratia.

E interesant: la suprafata chiar am pornit fara nici un obiectiv. Nu ma interesa cine participa, ce timpi se scot, si alte chestii competitionale.

In subconstient insa nu se schimba nimic, niciodata...

In curand cei din fata au devenit "inamici". Cei din spate "vanatori". Timpul "dusman".

Nu contest, probabil chiar exista din astia Zen care merg la concursuri doar de placerea muntelui si a mai stiu eu ce. Nu inteleg de ce dracu merg la concursuri, dar ma rog, fiecare cu pizda masii...

Asa ca din Capra am intrat in concurs.

Nu imi convenea (din simplul motiv ca nu eram pregatit de asta) sa alerg. Dar toti au inceput sa alerge catre lac. Si dupa aia pe urcarea aia usoara.

Urasc sa fiu depasit. Nu ma deranjeaza asa de tare ca am concurenti in fata, dar urasc sa fiu ajuns si depasit. E ca si cand cineva se caca pe munca ta.


Asa ca alerg...

Suntem un sir interminabil de oameni care se intind pe creasta.

Ca in multe alte situatii, portiunile tehnice ma ajuta.

"Secer" (alt termen venit din acelasi subconstient combativ) cu nemiluita pe urcarea catre Fereastra Zmeilor.

Traverseul cat de cat tehnic ma ajuta.

Ma terorizeaza bucatile cat de cat alergabile si coborarile. Abia astept sa vina urcusurile pieptise si portiunile tehnice.

Car dupa mine o temere mare: o glezna busita in Pirinei cand o caram pe Ana in spate. S-a futut rau glezna atunci, punand sub semnul intrebarii daca iau startul.

De fapt si asta e un fel de a zice. Stiam ca iau oricum startul indiferent de cat de distrusa e glezna si in cel mai rau caz abandonez dupa ce o fac varza.

Sunt constient ca suna complet tampit si ca nu e urma de logica in acest plan. Dar cum spuneam, unele lucruri nu se schimba niciodata.

Oricum, pe coborari am mers mai mult decat precaut si cu atentia super marita exact din cauza acelei glezne.


Semne de oboseala a inceput sa dea destul de timpuriu, cam dupa Fereastra Zmeilor. Eram decis  sa merg pana nu mai pot calca si dupa aia sa abandonez.

Dar oricum eram super-mega-giga focusat pe coborari sa nu calc stramb.

Apa n-am la mine ca am uitat bidonul la masina. de mancat n-am apucat sa mananc. Constant arunc in mine jeleuri cu Cola de la PowerBar. Sper sa tina de foame si de energizare.

Destul de schiop ajung la Podul Giurgiului. Nu sunt multumit cu ce gasesc acolo, dar n-am ce comenta - scrie clar in regulament ca trebuie sa poti sa te autosustii in cursa.

De aici iarasi se alearga putin si perspectiva abandonului din cauza durerilor in glezna devine tot mai pregnanta.

Pana aici situatia a fost destul de monotona: castigam pe urcari, eram ajuns si depasit pe coborari si pe "plat". Sau ma rog - unde se putea alerga.

Se formase deja un pluton din care faceam parte si unde practicam "jocul asta".

Situatia avea sa se schimbe de la baza Vistei.

O urcare serioasa, cum imi place. Glezna fie amortise, fie se incalzise, dar nu mai durea.

Trecusera deja vreo 12km si vreo 1800m - timp suficient ca toti "vitejii" de la start sa fi ramas deja de caruta.

Aici "am apasat" prima data pe aceeleratie. Stiam ca la deal merg mai bine decat tot plutonul meu. Doar ca trebuia sa merg suficient de bine cat sa nu fiu ajuns pe coborari.

E ceva deja timp de cand merg impreuna cu un tip. Nu vorbeste nimic, doar sta acolo in spatele meu. I-am zis de cateva ori sa se duca, dar n-a zis nimic. Sta acolo ca o umbra.

Din cand in cand ii mai zic cate ceva, dar nu raspunde. Doar ma urmareste in liniste.

Trece Moldoveanu si primul "hop" al cursei.

Chiar daca amintirile mele sunt vechi, inca imi mai amintesc zona. Stiam de acasa ca primul hop adevarat al cursei era varful Mircii pe sensul de intoarcere.


Impreuna cu "umbra" mea coboram Vistea, alergam pe curbele de nivel si ne apropiem de punctul de alimentare.

Am incetinit intentionat cu mult inainte de punct. Mananc bine, imi trag suflul, imi limepezec mintea putina.

"Atacul  Mircii" a decurs perfect. In varf din tot plutonul mai ramasesem doar eu si "umbra" mea.

Mi-era clar ca daca nu clachez, nici nu o sa ii mai vad pe cei din spate pana la finish.

Cum in fata nu se mai vedea nimeni, grija competitiei a inceput sa dispara si foarte ciudat dar am devenit super relaxat si bine dispus.

Am inceput sa vorbesc tot mai mult cu "umbra". La un moment dat mi-am dat seama ca nu e roman. Sau ma rog, ca nu stie foarte bine romaneste. Asta nu m-a impiedicat sa vorbesc.

Mergea pe plat si la vale infinit mai bine ca mine. Nu inteleg de ce nu m-a depasit. Faceam echipa buna la deal. parea ca prefera sa ma lase in fata ca sa ii dau ritmul. Nu m-a deranjat deloc, dimpotriva.


Ziua era calda. Cam ca un blestem pentru toate boscorodelile mele cu frigul. Era prea cald. Si eu eram prea fara apa. N-am crezut ca o sa blestem caldura...

Multe nu tin minte pana am ajuns iarasi in Capra. Urcarea pe varf mi-a displacut total. Am inceput sa vociferez cu voce tare. Bag seama ca eram obosit.

Aceeasi strategie prevedea sa nu ma opresc nici macar o secunda la deal. Pasi mici, foarte mici, dar nu te opresti deloc. Si sa folosesc betele alea.

Chiar nu imi imaginez cum reuseste cineva sa faca asa traseu fara bete. Si de ce ar face de fapt asa ceva? Nu isi iubeste genunchii pe coborari? Isi uraste gambele la deal? Ma rog...fiecare cu masochismul lui.

Dupa Capra iarasi se alearga. "Umbra" o ia inainte. Mi-e cam clar ca nu il mai prind.

Dar "calcaiul" concursului e Laita. Atunci cand revii de pe Negoiu. La dus prind din nou "umbra" si urcam impreuna.

Coboram la Caltun, bem apa din lac si de-acolo ii dau "blana". Pe urcarea din Caltun pana pe Negoiu, nici chiar "umbra" nu mai poate tine pasul.

Mi-era clar ca am terminat concursul. Ca l-am terminat in timp bun. Ca sunt pe un loc pe care nici macar nu as fi visat.

Nu ma uit la ceas ca sa nu pun presiune.


Urc furibund catre Negoiu.

Coborarea inapoi la Caltun e insa departe de a fi buna. Pe intoarcere vad ca plutonul de care scapasem acuma vreo 5 ore pe Mircii inca exista. Si se apropia.

Nu am putut schimba nimic pe coborare. Parea ca lipseste si motivatia si putinta.


La Caltun ma opresc sa beau iarasi apa. Ma ajunge "umbra" si se opreste sa ma astepte. In spatele ei e deja tot plutonul de vreo 7-8 concurenti.

"Na, ma coaie...Mai esti smecher acuma? Iar te-ai imbatat cu apa rece (de Caltun). Iar ai muit-o la final."

Din fericire urmeaza Laita aia. La fel ca pe Mircii, am urcat ca dementul aici. Nu m-am uitat in spate decat dupa ce terminasem si coborarea. Inca nu ajunsese nimeni in varf...


De data asta am inceput sa si cobor. Riscant, repede. Nenatural pentru mine. Cam ca in facultate cand imi placea sa alerg ca nebunul pe bolovanii din Retezat. Doar ca din facultate a trecut mult. Din Laita n-am alergat - m-am pravalit.

Si de aici pana la final am alergat in continuu. Am mai oprit doar cat sa sug vreo 5 pahare de Cola in punctul de alimentare.

Pe coborarea din Capra la finish cred ca am atins doar de vreo 2-3 ori solul. In rest am zburat. Se rupe glezna? Asta e... Dar macar sa simt ca traiesc :).

9.43 timpul dupa care am trecut linia de sosire la 2x2. Locul 17 general.

Un timp si un loc de care sunt foarte multumit. Un concurs in care am mers "destept" chiar daca am pornit cu stangul si am avut o glezna sugubeata.

E clar ca atata timp cat nu e vorba de alergare pura, pot sa imi continui regimul de "non antrenament" si voi face fata cu brio la genul asta de concursuri.

Concursul a fost frumos prin prisma ca mi-a mers bine. N-am vazut nimic, nu ca m-ar fi interesat ceva. Am fost in Fagaras de suficiente ori incat sa nu ma intereseze peisajul. Organizarea nu m-a impresionat, nu m-a dezamagit.

Cu siguranta revin la anul cu top 10 ca scop declarat.

A fost intreresant si prin prisma ca, chiar daca numarul concursurilor a scazut radical in ultimii ani, nimic in mentalitate nu s-a schimbat.

Ca e bine, ca e rau, asta sunt. Si sigur nu mai pot sa ma schimb.

Urmeaza peste 2 saptamani primul meu ultra. De prisos sa zic ca cel mai lung antrenament a fost de fapt cursa 2x2 si pana la ultra nu am de gand sa mai alerg.

De ce merg? Partea "buna" din mine se minte ca o fac pentru a-mi depasi limitele si alte bla bla-uri din astea. Partea "rea" stie ca merg pentru a vedea pe cati poate intrece fara antrenament si pentru a ma putea lauda dupa.

Si chiar nu stiu care din cele doua parti are pondere mai mare...

ProPark Adventure Race 2017

Data: 01.06.17-04.06.17
Participanti: Elena, Alex, Maus, Radu
Locatie: Moldova
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Fiindca asta trebuie spus de la inceput:

Respect intregii echipe de organizare a acestui concurs. O munca colosala dusa pentru a pune in practica acest concurs complex. O echipa formidabila de oameni sufletisti care au depus toate eforturile pentru ca noi concurentii sa ne putem bucura de aceasta aventura.

Cuvintele sunt insuficiente pentru a rasplati efortul depus de acesti oameni.

Voluntari entuziasti, tineri inimosi, profesionisti.

Sincer, si fara a exagera, tinand cont de complexitatea evenimentului, as clasa ProPark Adventure Race pe prima treapta a podimului din punctul de vedere a organizarii unui concurs.

O lectie care ar trebui invatata de toti organizatorii. Toti ar trebui sa mearga macar o data la concursurile lor, fie si numai sa se inspire din entuziasmul pe care il denota acesti oameni.

-----------------------------------------------------------------------

Cel mai des folosit cuvant in concurs: "Coaie!"
Al doilea cel mai des folosit cuvant : "Pula mea!"

---------------------------------------------------------------------

Elena avea chef de un concurs pe echipe. Ca in "tinerete". Asa ne-am inceput noi aventurile : cu un adventure race acuma 11 ani.

Am incropit una din cele mai faine echipe alaturi de care am concurat pana acuma: alaturi de noi aveau sa mai vina Maus (a.k.a Ionascu Marius) si Radu Diaconescu.

Astia 3 luati fiecare separat sunt dupa parerea mea din ciclul oamenilor care au schimbat ceva de-a lungul timpului in sporturile in care s-au implicat. Nu e lauda gratuita. Nu neaparat prin prisma rezultatelor. Mai ales prin ... felul lor de a fi si prin faptul ca fiecare in parte a inspirat pe multi dintre cei care acuma practica aceste sporturi.

Si asta e de departe cel mai important lucru.

----------------------------------------

Odata echipa incropita, au fost o gramada de discutii savuroase si de planificari. A fost o parte foarte frumoasa din aceasta aventura si multe ore si zile frumoase petrecute in discutii.

3 oameni puternici fizic. Foarte puternici. 3 caractere si mai puternice. Si acest ultim aspect avea sa dea savoare deosebita acestui concurs.

Alaturi de ei 3 sunt convins ca as putea birui orice provocare. A fost, da, chiar a fost, o onoare sa petrec impreuna cu ei 34 de ore de distractie.

A..da. Si al 4-lea mebru e exact la fel de capos si indaratnic.

---------------------------------------

Romania e o tara mare. De asta iti dai seama cand pleci din Timisoara cu destinatia Targu Neamt unde avea sa aiba loc startul.

Mergem in masina cu Dan Lupsa. O alta "figura" din peisajul concursurilor montane si cu Ionut Silinc, alt sportiv bun si un om tare fain.

In Targu Neamt aflam ca booking.com da rateuri in Moldova si ramanem fara cazare.

Asa ca purcedem la prima terasa unde mancam si bem. Ultimele beri inainte de abstinenta.

Emotii?

Mari. Cum n-am avut de mult. Sunt miliarde de detalii care concura la reusita la un adventure race. Miliarde de detalii in care daca unul singur e gresit transforma bucuria in deznadejde.

Initial am afirmat ca pregatirea fizica e cel mai putin important aspect. Poate nu e chiar asa. Dar toti 4 suntem mai mult decat bine pregatiti fizic anul acesta.

Si la final, zecile, sutele, miile de ore de antrenament aveau sa transforme concursul intr-unul din cele mai usoare concursuri pe echipe la care am participat.

Fizic, pentru noi a fost aproape "o banalitate". Dar in spatele acestei banalitati sunt ani intregi de munca.

Doar ca partea fizica e doar un aspect din puzzle-ul urias al unui adventure race.

Sedinta tehnica are loc in Vanatori Neamt la sediul Parcului Natural. E vitala sedinta tehnica. Sunt vitale toate detaliile de acolo.

Luam kit-urile si fugim la noua cazare.

----------------------------------

Se da o camera de hotel.

3 oameni, 3 laptop-uri, o grmada de gadget-uri conectate, o multime de programe de navigatie. Fiecare deseneaza contracronometru track-uri. Ne schimbam intre noi si verificam ce a facut celalalt. Se vorbeste, se studiaza hartile, se cauta variantele optime. Se reface. Se isca discutii. Scenarii, ipoteze. De la capat.

Traseul optim la un adventure race e probabil cel mai important aspect. Nu pot sublinia cat de important e sa stii unde mergi in concurs.

Analizam punctele forte ale echipei. Stabilim rute atipice doar pentru a profita de faptul ca noi suntem puternici pe bicicleta.

Si iarasi desenam...

Elena pregateste mancarea pentru cursa. Acesta e pe locul 2 ca aspecte importanta in acest gen de concursuri.

Detalii, miliarde de detalii si decizii de care depinde cursa.

Se desfac si se refac bagajele. Iarasi si iarasi. Studiem prognoza.

Detalii... Si asta da farmecul pana la urma. O pereche de sosete uscate cand esti fleasca, o haina in minus de carat, o haina groasa totusi la peste 1900m cand din cer pica ceva ce seamana cu ninsoarea. Un gel in plus sau in minus.

------------------------

Nu sunt multe echipe. Poate nu sunt cei mai buni sportivi aici. Da' stii ce? Sunt aia care inca isi mai permit sa rupa 4 zile din rutina pentru a fi pe munte cu prietenii, pentru a face ce le place. Sunt cei care zic "povestea". Salahorii care ii inspira pe restul. Care spun povestile alea faine la care cei care le asculta fac ochii mari si poate li se aprinde o luminita in cap si isi zic :"bai, ce aventura faina! Si eu pot!"

Si da, a fost o aventura de povestit si raspovestit nepotilor. Da' cum zicea un prieten :"Noi deocamdata nu traim din amintiri, noi le creem".

Pai s-o creem si pe asta...

----------------------

La 7.30 in ziua de 1 iunie 2017 echipa Avenul Piciorul Boului (ca noi nu puteam avea un nume normal, nu ?) a luat startul.

Am pornit tare. Ca e bicicleta, Ca ne place. In echipa il avem pe ala de-a zis: "Nu te uita in spate, ca iti poate lua unu' locul".

Am mers tare pe sosea. Am trecut pe langa Manastirea Sihastria.

Amintiri...aici am mai fost prin liceu cu prieteni buni la un fel de pelerinaj. Adica nu mai aveam bani si mergeam din manastire in manastire ca aia ne gazduiau si ne dadeau mancare pe gratis. Si asa am petrecut vreo 10 zile atunci.

Prima urcare spre Schitul Sihla o facem in forta. E dimineata, ne incalzim motoarele. Chilia lui Daniil Sihastru. E o zona superba partea aceasta de tara. Incarcata cu simboluri, cu un peisaj idilic. Si da, a fost un concurs in care am avut resursele fizice ca sa ne putem bucura de toate locurile minunate prin care am trecut.

CP1, dau un fel de interviu. Vorbim mult. Vorbim prostii. Suntem sugubeti si glumim intruna.

Coboram mai departe catre Agapia.

O zona colinara, impadurita, cu manastiri presarate peste tot. Da, e frumos aici. Al doilea punct e la Agapia Veche.

Concursul are o sumedenie de probe speciale care ii dau intreaga savoare. Specialele astea pot sa iti puna serioase bete in roate daca o dai in bara. Ca sa le birui trebuie sa te duca si capul, nu doar picioarele. Trebuie sa ai un minim bagaj de cultura generala si in tartacuta, nu doar in spinare. Trebuie sa mai ai si ceva logica.

Prima speciala presupune sa gasim "casa cu inima galbena" din satul Agapia si sa raportam numarul la organizatori. Primim o foaie cu o descriere interesanta si cu indicii.

Dar noi suntem speciali. Luam foaia fara sa o citim, o bagam in buzunar si plecam ca bezmeticii.

Ajunsi in sat Elena incerca sa ne convinga sa citim totusi ce naiba o fi scris acolo.

"Uite-o acolo, bagami-as pula! E galbena si are inimi la ferestre. Uite-o ba!" Inconfundabilul Maus...

Se da o manastire mare, plina de turisti la intrare. Si niste tembeli ciudati care urlau cat puteau pe acolo : "Ba coaie, nu pe-acolo!", "Ba ma pula, e  pe strada aia"

Elena striga la noi ca totusi suntem la manastire si nu toti sunt interesati de injuraturile noastre. Da' n-ai cu cine...

Un drum superb printr-o padure de brazi. O coborare in viteza pana in satul la care nu am reusit sa ii retin numele nici acuma: Balan Mitoc.

Fuga pana la CP3 la lacul Cuiejdel.

A doua speciala: trebuia sa culegem din padure 8 tipuri de frunze. Fiecare ratare duce la penalizare de 600m de alergat. Care in economia cursei poate insemna mult.

"Retineti ca sunteti intr-o zona protejata care incepe dupa drumul acesta. Trebuie respectate regulile in vigoare". Asa ne-au zis.

Boul (adica eu) primul lucru pe care il face e sa treaca drumul si sa se apuce de rupt frunze.

Printre invective si onomatopee reusim sa strangem 4 puncte de penalizare.

Si aici l-am vazut prima data pe Maus alergand. Si...chiar alearga.

De aici noi am ales o ruta ciudata care ocolea 20km. Dar care teoretic ne scutea de push bike. Speram sa facem aici diferenta. Asa ca in timp ce toate echipele mergeau intr-o directie, noi mergeam fix invers. Si ajungem iarasi in Balan Mitoc ala.

Aici Radu se gandeste sa vorbeasca cu localnicii sa aflam daca se poate trece muntii pe ruta asta. Track-ul nostru doar presupunea asta, nu stiam sigur.

----------------------------------------------

Norocul e poate elementul cel mai putin controlabil in ecuatia acestui concurs. Si totusi are un rol deosebit.

Contrar track-ului si mai ales contrar dorintei mele, celelalte caractere puternice din echipa au ales sa ignore track-ul si sa mearga pe ce au zis alcoolici de ora 9 dimineata de la birtul din sat.

Am mers pana cand ne-am dat seama ca push bike-ul era varianta cea mai placuta. Carry bike-ul care a urmat m-a scos din pepeni si am clacat nervos.

Pe Radu nu il poti enerva usor. Pe Maus nu il prea interesa ce injuram eu - ca el era deja in varful culmii si disparuse.

Elena ma ruga sa termin cu cearta si sa tac din gura. Eu tipam si boscorodeam intr-una.

In creasta Radu a incercat sa ma calmeze. Ca el parea de departe factorul de calm din echipa. Pe Elena o ignoram, ca a facut ceva total atipic ei: ne-a lasat sa ne certam si nu a intervenit niciodata pe parcursul concursului.

Asa ca de aici si pana la final ne-am contrat in 3. Elena doar se executa la deciziile noastre.

Radu vroia la stanga, Maus cu mine la dreapta.

Radu avea argumente logice. Eu aveam nervi.

Maus a transat disputa. El a plecat. Si s-a dus unde credea pula lui ca e bine. Ce era de facut? Ca doar nu-l puteai lasa singur ca eram echipa de 4. Am plecat dupa el.

Dupa vreo 400m de mers prin padure de-ampulea in vale se vede CP4.

Norocul bata-l vina...

Coborarea ne-a umplut de noroi, da' a fost faina.

Radu a scos cu zgomot cauciucul de pe geanta. Am stiut tot timpul ca trebuie sa existe un motiv pentru care car cartusurile alea de CO2 dupa mine... Instant se repara roata.

CP4.

Acuma certurile alea ar fi meritat filmate. As rade copios cand le-as revedea. Nu erau certuri de fapt. Erau... fiecare dintre noi e suficient de capos in felul lui incat sa nu lase de la el.

-----------------------------------------

Urasc sa vaslesc. Sunt un amarat de programator cu veleitati de sportiv de duminica. Unde imi folosesc doar picioarele. Nu sunt in stare sa vaslesc, nu imi place sa vaslesc, urasc sa vaslesc.

Lacul Izvorul Muntelui e cel mai mare lac din tara.

Asa ca organizatorii au fost marinimosi: ne-au pregatit 24km de vaslit rupti in 3 etape.

24km de vaslit. E halucinant. E ireal. E... Bagi pula, ca nici macar gluma proasta nu poate fi numita asta.

Prima etapa de vaslit are vreo 7.4km.

Avem 2 barci: un caiac rigid si o barca pneumatica. Ne duce mintea sa legam barcile intre ele. Nu ne duce mintea deloc si eu ma trezesc ca sunt pus in fata, in caiac, in prima barca.

Si incepe...

Radu s-a chinuit sa ma invete. Sa imi dea ritmul. Sa imi optimizeze miscarea. Degeaba.

In timp ce eu asudam acolo, Elena cu Maus ne faceu din spate cu ou si cu otet ca mergem prost, ca  nu tinem directia, ca nu e bine.

Eu ii zic lui Radu ca CP-ul nu e acolo unde mergem. Asta nimic. Maus cu Elena vorbeau intruna din spate si ne boscorodeau. Cam dupa 3km a realizat si Radu ca de fapt punctul e la dracu-n praznic.

Si da-i si lupta. Si da-i si lupta.

Cand am pus din nou picioarele pe pamant am inteles exact ce simteau marinarii acuma sute de ani cand plecau cu corabiile in expeditii.

Urmeaza speciala gurmanzilor.

Aici ne asteapta 3 oale uriase cu sarmale. Primim fiecare cate 4 bucati.

Adica...glumesti?! Am ajuns in rai? Deliram? Sarmale, dupa atatea ore de batoane si geluri? Sigur e un vis.

Ideea e ca trebuie sa iti alegi un fel de sarmale si dupa aia sa ghicesti toate, dar toate ingredientele. Nici unul in minus, nici unul in plus. Altfel, 7 minute de penalizare pe ingredient.

Nu stiu de ce le-am ales pe cele cu urda - pana atunci nici nu am stiut ca exista sarmale cu urda. Cum nu stiam ca exista ingredientul hasmatuchi sau ca cineva ar pune bors in sarmale.

Ne-am ales cu 21 minute de penalizare.

Da' aici s-a intamplat ceva ciudat. Radu si Maus au "plecat" din concurs. Ne-am apucat sa facem selfie-urile cu simpaticele voluntare, sa o dam iara la glume si povesti.

Maus s-a apucat de teleconferinte cu familia, Radu nu stiu exact ce facea. Da' clar astia 2 uitasera complet ca sunt in concurs.

Intre timp mai apare o echipa. Nici asta nu a parut sa ii agite pe a mei.

A doua proba de vaslit dureaza vreo 11km. Traverseaza tot lacul ala urias. Ma intreb, daca era Baikal-ul in loc de Izvorul Muntelui, ne puneau tot asa - sa il traversam tot?

Dupa inca vreo 4km de vaslit am cedat complet. Si fizic si nervos. Asa ca am tras la mal si i-am cedat locul lui Maus.

Care Maus intamplator in timpul liber sta si toata ziua da la sapa prin Galati ca sa isi construiasca trasee de bicicleta. Ca si cartita. De ce dracu' nu l-am pus pe el de la inceput acolo mi-e complet neclar.

Dupa ceva ce a adus cu o eternitate am putut striga ca si Columb : "Pamant!!!"

In continuare fiorul concursului nu parea si ii atinga pe Maus sau Radu. Eu cu Elena plecasem, am primit avertisment de la organizatori, am boscorodit iarasi.

Na, si incepe trekking-ul din Ceahlau. Aici aveam temeri. Ca Maus e un ciclist formidabil. Cu litere mari.

Da' tot el zice : "Alergatul e pentru saracii care n-au bani de bicicleta"

Si Maus a inceput sa alerge pe un forestier prafuit in bataia soarelui de dupa amiaza. Si cu siguranta nu alerga mai incet ca noi. Ba dimpotriva.

Urasc sa merg pe forestiere. Fara bicicleta. A fost laitmotivul discutiilor din urmatoarea ora. A fost unul din motivele pentru care acuma multi ani cand mergeam prin munti cu Elena am descoperit ca exista bicicleta pentru asa ceva.

Pe forestier, ca o echipa serioasa si riguroasa ce suntem, am trecut la crapat fistic.Nu, pe bune. Radu avea cu el o punga mare cu fistic din care ne tot alimenta. Asa ca mergeam tacticos, descojind fisticul. Pentru necesarul de sare - asa a zis Radu.

Mai pe seara ajungem si la punctul unde iesim de pe forestier.

Odata cu inserarea s-a intamplat cave ciudat cu Radu - s-a super activat. Probabil e vampir. De-acuma inainte a ajuns sa ne cronometreze minutele de stat in CP-uri.

Ca norocul m-a dus mintea sa iau betele de trekking cu noi. Foarte utile pentru Elena.

Urcarea spre Dochia am facut-o... cam ca la un vertical race.

Daca Radu era clar ca o sa mearga la deal ca tancul rusesc, Maus a fost supriza. A inceput panta verticala si asta a disparut din peisaj. Daca cumva i-ar trece prin cap sa participe vreodata la vertical race-uri, i-ar cam enerva pe unii alergatori...

La Dochia Maus decreteaza ca el moare inghetat. Ca si mine. E unul din multele puncte comune pe care le am cu el. Uram frigul. Asa ca intram la cabana si umplem bidoanele cu ceai fierbinte. Pe care Elena descopera ca e super practic sa le bagi sub tricou si ai un fel de calorifer la purtator.

Urmeaza rapel-ul. Care mie mi-a placut foarte mult. Pe langa ca in punct erau niste prieteni vechi cu care ne-am pus la povesti.

Tot aici am ispasit si cele 21 de minute de penalizare de la sarmale. Da' acuma toti 4 eram in alt film.
Radu poza asfintitul peste Hasmasul Mare, Elena cu mine povesteam cu Smendre si cu Screech, Maus se incalzea. Cu siguranta puteam accepta si mult mai multe minute de penalizare. Era fain acolo.

De aici urmeaza o coborare pana in CP8. La Adelin care mi-a zis ca nu avea bere. Da' nici eu nu prea aveam chef de bere sincer. Un pic mai jos, organizatorii de la Bate Toaca cu prajitura si cafea.

Cum nu era graba mare, am luat cafeaua si mergeam noi 4 asa sub Ocolasul Mic, la lumina frontalelor si a jumatatii de luna, pasand paharul de cafea de la unul la altul.

In toate punctele eram intampinati cu chiuituri si cu voie buna. O atmosfera de vis. Din CP9 incepem iara sa urcam catre Dochia.

S-a concluzionat la final ca totusi organizatorii au ratat cateva poteci si nu au reusit ne duca pe absolut toate traseele din Ceahlau. Cateva, dar sigur foarte putine.

La Dochia a doua oara ne dedam la desfrau. 5 ciorbe la 4 oameni (da ma, eu mi-am comandat 2). Tot aici o noua speciala. Trebuie sa raspunzi corect la 7 intrebari grila din subiecte de ecologie/ parcuri /arii protejate. Ai ratat o intrebare - 5 minute penalizare. Da' 5 minute inmultite cu 25 de intrebari posibile poate sa dea a dracului de mult.

Ne luam ciorbele linistiti si ne punem in fata "judecatorului". Prima intrebare - gafa. Astfel am aflat ca mancatul unei ciorbe dureaza fix 5 minute.

Urmatoarele 7 le-am nimerit pe toate spre nemultumirea lui Maus care parca ar fi mai vrut o ciorba.

Din culise:

Maus era pus sa aleaga numarul intrebarii.
 - Maus, zi un numar!
- Ce, ma?
- Zi ma un numar!

Pauza. Trebuia sa vezi fata pierduta a lui Maus. Elena cu Radu si cu mine ne tavaleam de ras.
Nedumerit Maus zicea intr-un final un numar. Si tot asa.

Am mai povestit si cu cei de aici. Ca iara erau oameni faini si cunoscuti. Da' de-acum Radu ne zorea deja.

Urmeaza sa coboram pana la Cascada Duruitoarea. Aici ritmul nostru a trecut la cel de melc. Maus cred ca dormea. Elena sigur dormea. Radu nu stiu, ca nu mai vorbea. A incercat omul sa lege ceva conversatii. Da' el are tot timpul subiecte grele la care trebuie sa te fortezi sa poti purta o discutie.

Eu cu Maus mai reactionam acuma doar la :

"- Coaie!"
"- Ce-i coaie?"
"- Dormi coaie?"
"- Nu coaie"

Na, cum naiba sa poata Radu purta vreo discutie in mediul asta?!

Linistea noptii feerice din padurea de brad prin care mergeam si care era in continuare luminata de luna era sparta constant de trilurile de basini ale lui Maus. Sau ale mele. Era un concert sublim, intr-o noapte de vis. Na, ce vrei dupa ce aproape 24 de ore ai mancat doar geluri si batoane?!

De la Duruitoarea urmeaza un drum de legatura pana la Cabana Fantanele. Din asta nu tin minte mai nimic ca deja halucinam de somn. Ceva basini si multe "coaie".

La Fantanele ne-am activat spiritul de lupta.

Da' nu cum va imaginati voi, ci intre noi.

Radu vroia sa o luam pe nu stiu ce scurtatura printr-o padure virgina. La 4 dimineata. Dupa 22 de ore de concurs. Ca cica pe-acolo scurtam vreo 8km.

Noi 3 (de fapt 2, ca Elena in continuare a facut cel mai atipic concurs si nu a intervenit niciodata...) nu si pace. Radu iara o da pe argumente logice.

Abureli din alea cu harta, creste, directie, logica, gandire. Tampenii...

Doar ca Maus e chiaun de somn si eu la fel. Ca sa scapam de gura lui am luat-o fix pe niciunde. Dupa vreo 20 de minute suntem pe asfaltul care inconjoara Ceahlaul.

Cu vreo 8km scurtati. Norocul (ca eu si Maus eram daramati de somn si nu mai aveam putere sa ne contrazicem, ca altfel dracu' stie ce decizii luam).

Pe asfaltul ala am clacat de somn (cred ca e a 3-a oara cand zic ca eu am clacat. Partea buna e ca niciodata fizic.)

Am descoperit ceva ce Elena descoperise acuma vreo 15 ani pe Mont Blanc: ca poti merge in somn. Literalmente in somn.

Deschideam ochii, imi luam o directie, dupa care ii inchideam si efectiv dormeam. De cateva ori Elena a strigat la mine ca iesisem de pe asfalt si o luasem pe aratura. Dupa care dormeam iarasi.

In fata Maus si cu Radu aveau ceva discutii inflacarate de zici ca isi faceau curte unul altuia. In spate, Elena veghea sa nu pic din picioare in timp ce dorm.

A doua propunere a lui Radu de ceva scurtatura. De data asta este intampinata cu urale si ovatii de catre toti.

Soarele a rasarit deja, suntem pe ceva pajisti, jos se vede blestematul ala de lac acoperit de o mare de ceata groasa. Suntem langa ceva schit micut. E frumos. E frumos sa fii cu prietenii acum, aici.

In lungul drum spre lac, la Elena ii vine ideea sa verifice rezultatele online. Stiam ca avem ceva avans fata de urmaritori. Dar pana aici, la 24 de ore de la start concursul a fost straniu.

Toti 4 avem competitivitatea in sange. Mai mult poate decat trebuie. 3 dintre noi (eu ma exclud) au si motive - sunt obisnuiti sa obtina rezultate. Sunt obisnuiti sa castige, au competitia in ADN.

Si Elena ne comunica ca echipa care vine din spate e la doar o ora in urma.

Scena a fost memorabila:

Elena era cu Maus in fata. Eu si Radu ceva mai in spate.
Elena a zis doar atat : "Au doar o ora in urma"

A fost...epic :).

Maus nu a zis absolut nimic. A inceput sa alerge. Elena la fel.

Probabil aici se face diferenta intre castigatori si restul. Nu numai la pregatirea fizica. Acel ceva care nu poate fi cuantificat. Unii ii zic ambitie, altii indarjire, altii vointa.

Atunci cand stergi cu buretele 24 de ore de oboseala, de efort fizic, de epuizare. Si o iei frumos de la capat. Ca e concurs. Si ca ai venit sa il castigi. Cand logica si ratiunea se rezuma la a face tot posibilul pentru a fi mai bun, pentru a-i intrece pe altii.

Sunt pareri diametral opuse despre aceasta atitudine. Personal am admirat-o si invidiat-o tot timpul.

Asa ca am alergat. Si iar am alergat pana pe malul lacului.

Dupa parerea mea noi am luat startul in concurs dupa 24 de ore. Si fara umbra de modestie, nici dracul cu toate hoardele lui nu ar fi mai putut sa ne ajunga acuma.

Acuma 12 ore aici mancam fistic, si ne mosmondeam. Acuma abia daca am dat binete la voluntari si din mers am sarit in barci.

Elena a fost "trecuta" la somn in barca. Era nevoie sa fie odihnita la bicicleta.

A 3-a si ultima tura de vaslit a fost agonizanta. Soare, oboseala. Consant Maus cu Radu care erau singurii care vasleau sa intorceau sa vada de unde am plecat ca sa se asigure ca noi de fapt mergem.

Cu siguranta fara ei doi nu ieseam din lacul blestemat.

Pentru a doua oara suntem la sala de sport din satul Hangu unde e punctul de tranzitie intre bike si trekking. Aici am trimis tot echipamentul si mancarea pentru restul turei. Un alt aspect important: cu ce te imbraci? ce mananci aici? ce cari dupa tine si ce lasi?

Urmeaza "bucla pulii". Adica de aici urci 500m pana pe o culme, cobori 500m pana in urmatorul punct de control, dupa care ghici ce ? Te intoci inapoi exact pe unde ai venit.

A...da. Si astia 500m  de catarare sunt ciclabili doar daca ai o imaginatie bolnava. Sau daca te numesti Elena, Maus sau Radu...

Oricum incepem prin a cara bicicleta printr-un noroi pana la gat, macinat de urme de vaci pline cu apa. Ca, citez:

"- Maus, ce pula mea facem aici? De ce nu mergem pe track?!"
"- Coaie, oricum le caram in spate, macar pe aici e mai scurt"

Dupa necesarul carry-bike, astia 3 a mei s-au urcat pe biciclete. Oi fi fost eu obosit, dar sincer nici in cea mai buna zi nu cred ca puteam sta pe panta aia in sa.

Apropo, ca n-am zis mai nimic de Elena pana acuma. Nu de alta, dar adventure race-ul este un concurs eminamente de femei. Ele te ridica, ele te doboara. E a naibii de simplu. Fata merge bine, n -ai treaba. Fata merge prost, ai pus-o.

Asta pornind de la logica simpla ca fata trebuie sa fie cea mai slaba din echipa. Ca sa poata fi ajutata. Ca daca e altfel, e de cacao rau...

Elena a fost simplu magistrala aici. Si nu zic eu.

"-Ba Maus, ce naiba a mancat Elena ?!"
"- Nu stiu coaie, asta ma intreb si eu..."

Punct.

A...da. Eu impingeam acolo bicicleta. Ca un bulina rosie in favoarea mea, totusi o impingeam destul de repede...

CP15 si de aici trebuie sa ne intoarcem pe unde am venit.

Am urcat aproape integral pe biciclete toata blestematia aia de culme.

Ca idee, daca dupa 24 de ore aveam un avans de 1 ora, dupa 27 de ore aveam un avans de aproape 3 ore.

Din nou in sala de sport - pentru ultima data. Alimentare contracronometru si la drum.

A...da. Stiti deja aventurile noastre cu problemele tehnice la biciclete. "Blestemul" ala de care nu scapam.

Ca sa scurtam: la Elena i s-a rupt maneta schimbator de viteze fata. Am blocat pe foaia mica. Am scos "sufa". Asta e coarda cu care legam bicicletele. Iarasi unul din detaliile pe care le pregatisem dinainte - simpla achizitionare si confectionare a "sufei" a fost subiect de discutii de vreo 2 zile in online.

Maus a fost pus pe post de bidiviu si o cara pe Elena care pedala ca un hamster curentat. Radu il impingea pe Maus de spate ca sa ii dea elan.

La aceasta imagine simpla se poate reduce tot spiritul unui adventure race. O imagine care ar fi facut cat toate descrierile la un loc. Asta inseamna echipa. Prieteni. Ce mai vreti voi.

A...Ce faceam eu? Pai, ma! Cineva trebuia sa-i si incurajeze, nu?!

Faza cu tractatul bicicletei nu a mers prea mult ca s-a inasprit panta.

Si norocul si-a bagat din nou coada...

"- Ba Maus, suntem la 300m de track, nu e bine!"
"- Coaie, suntem pe drum si acolo in vale nu e nimic"
"- Ba Maus, mergem aiurea, hai inapoi"

Cu greu s-a lasat convins. Maus cu Radu, in iegarii de bicicleta noroiti au dat navala in ceva manastire in constructie ca sa ceara indicatii.

Pe scurt, localnicii cu care am interactionat pe durata concursului par a fi toti din pamfletele de pe Times New Roman. Ori idioti, ori alcoolici. Eu banuiesc ca e o combinatie de amandoua.

Aia habar nu aveau ca deasupra capului lor e un ditamai drum. Si asta e un exemplu doar. Din fericire, de pe dealul de vis a vis, am vazut drumul respectiv. Am purces pe el - era mai mult decat ciclabil si ne-a dus fain frumos cale de vreo 7km si 600m diferenta de nivel fix pana in culmea de unde mai erau vreo 5-6km pana la CP.

Cei mai epici 5-6km pentru toate echipele din concurs...

Pe coborare, nici urma de drum.

Dupa nenumaratele dispute de pana acuma, am cazut la pace ca indiferent ce se intampla urmam cu sfintenie track-ul.

Asa ca nu l-am urmat.

Si asta a fost norocul cel mai mare...

Unde era track-ul, nici urma de drum. L-am cautat vreo 5, maxim 10 minute dupa care am decis sa ii dam la vale. Prin padurea prin care probabil Stefan cel Mare vana bouri acuma 600 de ani si de atunci nu mai trecuse nimeni pe acolo. Inaintam agonizat tarand bicicletele sau sarind copaci viteza.

Intr-o poienita am clacat nervos (stiu, e a 4-a oara cand eu clachez in povestea asta..). Am gasit ceva drum, am inceput sa tip isteric si i-am dat-o pe acolo.

Lui Maus, care pare a fi cladit pe calapodul : "Facem orice, doar sa nu stam pe loc, mergem oriunde, dar ne miscam" i-a convenit.

Radu incerca iar s-o dea cu logica, hartile, gandirea si alte abureli. Doar ca acuma ramasese singur: eu urlam ca disperatul, Maus cred ca jubila si Elena continua doar sa ne urmeze in toate tampeniile.

Norocul de data asta a fost a dracului de mare: o coborare in cap, pe un jgheab plin de frunze, dar ciclabil.

Degeaba se auzea din spate Elena:

"- Baieti, grija mai ca rupem schimbatoarele! Va rog, grija!"

Pula, ma muscase Belzebut de coaie si ii dadeam ca istericul la vale. A fost o coborare geniala care ne-a scos in forestier la 2km de punctul de control.

Ca idee, unele echipe au petrecut pe-acolo si 12 ore...

A urmat speciala de "cacat". La propriu. Trebuia sa identifici cacatul de zimbru din 7 mostre de cacat. Radu a fost magistral in recunoscut cacatul de zimbru. Punct.

Si mai era un singur CP de bifat. Ultimul :).

Dar fiindca noi creem amintiri ar fi fost prea searbad sa se termine aici...

Track-ul desenat trecea o culme de pe o parte pe alta si scurta cu 25km ruta normala. Un cacat de vreo 2.5km de urcat si 2.5km de coborat.

Care a inceput frumos cu pedalat, s-a transformat rapid in push bike si la fel de rapid in carry bike. Pe un drum pe unde cred ca toate vacile din lumea asta au tinut mortis sa isi lase urma. Un noroi infernal.

Dupa care si drumul a disparut. Si padurea. Ca a fost inlocuita de lastarisul crescut in urma taierilor. Care nu aparea in Google Earth.

Caram bicicletele in spate, pe o panta infernala, printr-un hatis interminabil si impenetrabil.

Moment in care m-am uitat la Elena si mi-am dat seama ca acuma nu e a buna. Daca pana acuma a tacut 33 de ore, parea pe punctul ca brusc vrea sa inceapa sa vorbeasca. Si atunci noi 3 cam eram in buda...

Radu:
"- Auzi, voi cum ati desenat track-ul asta? Ati tras cumva o linie dreapta?"

Si raspunsul nonsalant a lui Maus:
"- Da!"

Am ajuns si sus. Partea buna. Partea cumplita era ca dincolo era o mare interminabila de lastaris fara nici urma de drum. Incununata cu toate urzicile din lume la un loc.

Am clacat. Ha, v-am prins! Stati ca acuma eram 2! Si eu si Maus.

Radu iara cu logica lui. Ciudat e ca de data asta l-am ascultat. A zis sa o dam pe culme pana la liziera padurii batrane, ca cica acolo scapam de lastaris si urzici. Parea coerent...

Dupa ce ne-am luat tot tratamentul de reumatism pentru urmatoarele 10 vieti, am ajuns si acolo.

Unde a continuat isteria in 3 (Elena se pregatea deja sa vorbeasca). Eu vroiam la dreapta, Radu tot inainte, Maus disparuse ca ...Maus in urzici. Cand ma contram cu Radu, cand urlam amandoi dupa un Maus inexistent.

(Cred ca Elena deja zisese ceva in punctul asta)

Cand era isteria mai in toi:

"- Coaie!!! Am gasit drumul!"

Linsite. Voie buna. Drum ciclabil.

Am dat in forestier si eu eram fericit. Maus deja plecase.

Acuma a fost faza in care mie mi s-a parut ca pentru prima data Maus se enervase. Radu incerca sa-l opreasca sa verificam naibii in ce directie mergem. Maus ii dadea ca bezmeticul la vale.

S-a isterizat rau cand l-am intrebat daca e sigur ca directia e buna.

"- Da, ma! Agapia e la 2km in fata"

Sir de injuraturi de confirmare.

Radu a mai incercat o data sa o dea cu hartile si cu logica. Maus chiar se enervase acuma.

Ajung cu Maus in dreptul manastirii.

"- Ba Maus, asta nu e Agapia..."
"- Vad si eu coaie..."
"- Unde dracu suntem?!"
"- Nu stiu coaie.."

Dintr-o greseala de oboseala noi ne asteptam sa ajungem in Agapia. De fapt eram la Sihastria, la doar 7km de coborare pe sosea pana la finish.

Norocul... :)

Na...da' Elena era deja cu capsa pusa. Ii ajunsesera 34 de ore de din astea. Si a vorbit. Nu mult. Da' a vorbit.

Si dupa aia noi am tacut. Radu ducea trena, eu cu Maus nu ziceam nimic si Elena pedala pe foaia mica, ca doar pe aia o mai avea, de ziceai ca o armata de draci sunt pe urmele noastre.

Yep, am castigat concursul. Dar de departe asta e doar o mica farama din povestea noastra.

Am facut parte dintr-o echipa incredibila din punct de vedere fizic. Unica ca si mental. Chiar daca acuma e la cald, as zice ca a fost una din cele mai faine si inedite experiente de la un concurs pe echipe.

N-a mai fost despre depasit limite, despre supravituire.

Stii cum a fost? Ca nu-mi vine acuma alta comparatie.

A fost ca in "Dupa 20 de ani" a lui Dumas. 4 muschetari trecuti prin multe se intalnesc si o pun de o poveste. 4 caractere puternice, sugubete, o pun de o noua aventura. Nu de capa si spada. De bicicleta si trekking. Si mult vaslit.

-----------------------------------

La final , respect Elena! Nu pentru  ca ai rezistat fizic, ca aia stiam toti 3 ca poti.

Ca ne-ai suportat 34 de ore...

--------------------------------------
La anu' ?!

Normal, ba coaie...

Saptamana patimilor

Saptamana aceasta se anuntau nu unul, ci doua concursuri chiar aici la noi in zona: Lunca Timisului CX si Timisoara 21k.

Saptamana a fost grea si a devenit din ce in ce mai grea pe final, pe masura ce echipa de organizare de la Timisoara 21k a inceput sa aterizeze in Timisoara.

Prieteni pe care nu i-am vazut de mult si cu care "trebuie" sa bei o bere. Doua, trei, sapte...

Asa ca din bere in bere s-a apropiat week-end-ul.

Vineri in pauza de masa am mers cu Elena de la lucru sa vedem traseele de la Lunca Timisului CX. Zona e faina, oamenii au muncit mult la trasee si a iesit ceva pe care merita sa mergi sa te dai cu MTB-ul sau CX-ul.

Dar vremea pe sambata se anunta perfecta de munte. E sfarsit de martie deja. Anul trecut aveam deja la activ aproape o luna de trasee prin munti. Ne e dor de munte, de MTB, de pante, de peisaje.

Asa ca deja pe drumul de intoarcere catre servici hotararea e luata: de primul concurs am scapat usor - prin neprezentare. E mult prea atragatoare ideea de a merge la munte pentru a renunta la ea.

Elena a ales destinatia : Canicea.

Culmea aceea e perfecta pentru perioada asta a anului. Chiar daca are aproape 1400m in punctul de altitudine maxima, e o culme fara vegetatie si mai ales orientata catre vest (ma rog, spre vest e partea pe care urcam noi de obicei). Si din acest motiv acolo zapada nu prea rezista mult niciodata.

Am mai folosit formatul acesta de tura si in alti ani - o bucla care pleaca din Domasnea, urca in creasta si se intoarce pe alt drum. Functie de timp, facem una sau mai multe ture.

Bobi se anunta si el. Pe drum ni se alatura si Petru.

Manusile acelea sunt de baza. Masinile le-am lasat la iesirea din Domasnea la o bifurcatie de drumuri forestiere.

"Zidul" din Canicea. Vremea e calda. O ceata densa prin care abia se vede ceva, dar macar e cald. Si poate la fel de important - e complet uscat.

Elena urca foarte bine si cu chef. Asta in conditiile in care nu urmareste nici un program si mai mult decat atat, s-a sictirit complet de plimbat prin pusta din jurul Timisoarei. Dar compenseaza cu cheful de MTB.

 Petrica trage dupa el o raceala si o durere de spate. Compenseaza si el cu vointa.


Bobi...bombane

"I will love you to the moon and back". In peisajul acela selenar fix sa mai dea foc la iarba era nevoie...

Drumul de creasta printr-un lapte destul de dens. Dar nu ne plangem - cum am zis, macar e cald si uscat.

 Bine, recunosc, peisajul nu e desprins chiar din reclamele la traseele epice de MTB. Dar macar era panta....

 Unde mai e ceva vegetatie, apare imediat si zapada.

Final de catarare - aproape 1000m pe 12km. O catarare  buna, complet non-tehnica, dar numai buna de inceput de sezon.

 A urmat o protiune faina de coborare prin zapada prin padure in cautarea cararii care sa ne scoata inapoi in Domasnea.

 Elena acuza primavara - are nevoie de cateva ture pentru a se reseta si a cobora fara frica.

Exersam, re-invatatm, ne aducem aminte de anii trecuti.

Jumatate de tura am reglat inaltimea de la saua de bicicleta. Cealalata jumatate am dedus ca probabil trebuia uns mult mai bine angrenajul. Iar pe coborare mi-am amintit ca rotile ar trebui dezumflate daca nu vrei sa tremuri de parca ai fi bagat in priza.

Ajunsi la masina ma hotarasc sa mai fac o tura. E mult prea fain si am chef de o urcare rapida.

A doua tura am mers aproape de limita. Dar e clar ca mai am nevoie de muuulte ture la munte pana cand motorul se obisnuieste cu panta...

In creasta era aproape senin acuma - incepeau sa se vada in zare Tarcu si Godeanu. Destul de putina zapada si acolo.

A fost o jumatate de zi foarte faina.

Duminica ma duc la primul concurs din 2017. Care e de alergare. Si mai mult. E de alergare pe plat. Zic astea fiindca ultima data cand am facut asa ceva a fost la Viena al maraton acuma 3 ani.

Atunci a fost punctul in care am renuntat la alergare si la antrenamentele de plat. Am citit acuma blog-ul acela - pare ca eram destul de suparat...

Ma rog. Nu mi-am schimbat foarte mult punctul de vedere de atunci vis a vis de alergarea pe plat, prin oras, pe la pista de exemplu. Iti trebuie un dram mare de lobotomie sa faci asa ceva... Probabil nu mai mare decat acela de a alerga pe banda in sala totusi.

Anul acesta mi-am propus si cateva alergari. Tinta e RTR, 2x2, Retezat Maraton, UTF si eventual un ultramaraton. 

Adica tot ce ma intereseaza e clar legat de trail running. Dar cum aici nu exista trail, trebuie sa strang undeva kilometri...

In saptamana patimilor am urmat un program strict de antrenare a ficatului: bere in cantitati gargantuliene, dormit putin, mancare atent aleasa: de la micii cruzi la shawrma cu de toate, la borcane de Nutella, KFC sau kebab-uri.

Stiu ca la cat antrenament am adunat o sa scot undeva intre 1.35 -1.40 ore. 

N-am emotii, stres, fluturi in stomac, ganduri motivationale. Ma doare-n basca - ma duc sa mai strang niste km necesari pentru ce va sa vina in lunile urmatoare.

                                       
Mie concursul mi s-a parut foarte bine organizat. Si nu zic acuma din prisma faptului ca ii cunosc pe organizatori. Recunosc ca nu am prea alergat pe plat ca sa am cu ce compara, dar mie mi-a placut organizarea. 

Personal a fost un mare pas inainte sa nu mai alerg printre soferi de troleibuz sau de taxi care incearca sa ma vaneze. Sa ma trezesc ca am circulatia inchisa. 

Oameni multi si colorati la start. Oameni putini spre deloc pe margine la sustinere. 

Un traseu...straniu. Dar cum am zis, era inchisa circulatia, asa ca restul nu m-a interesat. O mie si unu de voluntari , o intreaga echipa profesionista in spate. Fain asa.

                           
E rece si bate vantul foarte tare. 

E cam greu sa te motivezi cand nu ai absolut nici un obiectiv. Mai nou merg si la pedalat si la alergat cu muzica tipand in urechi. Renuntasaem acuma multi ani la obiceiul asta, dar acuma am revenit. Nici "pierderea" in muzica nu ma ajuta sa ma concentrez azi.

Cum nu sunt chiar multi cunoscuti pe aici si aici n-am "dusmani" nici macar placerea de a depasi concurenti nu o am.

Mi-a luat Elena un ceas (al 5-lea cred) prin iarna cand m-am reapucat de alergat. Ala imi zice ca alerg cu mult mai tare ca la orice antrenament.

Am atatea gafe in spate incat pana si instinctiv stiu sa invat din ele. "Stiu" ca nu voi putea tine ritmul asta daca nu ma "agat" de ceva. 

"Stiu" ca nu exista miracole. Ca ritmul o sa scada invariabil pe masura ce trec kilometrii. Ca un ritm constant e imposibil de tinut daca nu ai un anumit numar de km in spate care sa creeze rutina necesara.

Prima tura o termin in 44.45 minute. 

Si daca totusi...

Cel mai bine am reusit sa alerg o data in 1.30  ore si cateva secunde. Acuma sunt foarte putin sub timpul ala.

Asa ca am inceput sa ma "agat". Cam la propriu. Imi luam cate un concurent din fata si ideea era sa il ajung fara sa fortez, sa alerg fix in plasa lui pana ma odihnesc si dupa aia sa plec.

Cel mai de ajutor s-au dovedit a fi Razvan Farkas si mai ales "blonda".

Razvan "m-a tras" cam de la km 13 pana pe la 16.

Dupa care m-am agatat de "blonda". Adica nici la bicicleta nu stau asa aproape. Stateam perfect cat sa nu ma bata vantul si mai ales cat sa nu trebuiasca sa ma gandesc la ritm. Asta era ceva fata de la Elite si n-a parut sa o deranjeze ca alergam efectiv peste ea.

1.29.40 timpul oficial. Un PB care sincer nu era in plan, dar de care sunt foarte fericit.

Urmatorul test e peste nici o luna, tot la semi, tot pe plat, tot in Timisoara.  Acolo plec cu alte ganduri: va fi un alt PB. Dar tine de mine cu cat voi reusi sa cobor in luna ce urmeaza.

Momentul cel mai fain al zilei a fost cursa copiilor la care a participat si Ana.

Desi poate nu pare din afara, pe Ana nu o obligam sa faca nici un sport. O oblig sa stea afara, in curte sau in parcuri, sa vina cu noi prin munti, dar nu o oblig la nici un sport.

Rezultatul e irelevant (desi pe Ana parea sa o intereseze direct acest aspect dupa cursa) :  a concurat la grupa 6-7 ani.

Important e ca a terminat cursa, ca nu a mai plans, ca i-a facut placere. Si undeva pe la 400m de la start s-a produs o schimbare: obosise, aer nu mai avea ca alergase cam tare, ochii ii erau bulbucati. Ma gandeam ca iar plange. S-a uitat in jur, a vazut linia de sosire si i-a dat inainte cat a putut. E probabil cel mai important lucru pe care l-a descoperit. Singura. Puterea si dorinta de a lupta. De a nu renunta. De a continua cand nu mai poate.

Respect Ana!

La final as vrea sa aduc multumiri echipei care a fost alaturi de mine in aceasta saptamana grea: Marmota, Dragonu, Radu Milea, Lucian al Marii, Gabi si Oana Solomon, Elena, Ana si multi altii.

Fara ei era imposibil sa consum atata bere si sa am asa o saptamana dezaxata.

Dileme

Data: 18.02.17-19.02.17
Participanti: Elena, Alex,Ana
Locatie: Parang, Transalpina
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Week-end-ul asta trebuia sa ne hotaram daca plecam sau nu spre taramuri mai primitoare.

Ideea e ca de obicei: ca eu vorbesc si Elena face chestii. De fapt ea mi-a facut CV-ul, ea mi-a zis unde sa il depun...Probabil intr-o seara o sa ma culc aici si o sa ma trezesc acolo.

Acuma, faza asta cu plecatul la mine e vesnica, dar niciodata n-am facut nimic.

Noua Zeelanda era doar asa de nervi. De ce dracu' as pleca la capatul Pamantului intr-o tara care are aceeasi clima ca Romania? Cu diferenta ca acolo bate vantul.

Asa ca punand in balanta motivele de plecare: o tara in care 4 luni pe an tremuri si iti belesti ochii la un orizont gri si o zona in care cand urci Bencecul ai impresia ca ai cucerit insusi Alpe d'Huez-ul, optiunile au fost de fapt tot timpul destul de clare:

sudul Frantei sau Spania. Adica totusi, ce om normal la cap ar pleca in Austria sau Germania? De tarile nordice nici nu vorbesc...

Pana una alta, continuam negocierile si se pare (asa zice tot Elena) ca incep cursuri de spaniola. Ideea e sa terminam inainte sa vina primavara sau vremea buna pe aici...

Acolo unde ne indreptam temperatura minima e 4 grade, ploua de 3 ori mai putin ca aici, locuiesc pe malul marii si la poalele muntilor. Exact ca aici, dar un pic altfel.

Cel mai puternic argument e pana la urma unu' pornit din inima: Totusi viata e mult prea scurta sa ti-o petreci intr-un singur loc. Si ala urat ca dracu'.

De condus n-am mai condus de mult. Asa ca mi-a placut cursa pana in Parang. Aici mergem deoarece e concursul Parang Night Challenge.

In 2017 schimbam (iarasi) strategia. Vom incerca sa mergem la cat mai  multe concursuri. Anul trecut am facut o greseala ca ne-am axat pe 2-3 evenimente. Si pe langa greseala am avut parte de ghinion tehnic.

Asa ca anul acesta vom merge pe principiul stiintific al distributiei gaussiene. Cat mai multe. Statistic, e imposibil sa ai ghinion la toate. Statisitic, e imposibil sa mergi porst la toate.

Asa ca...concursuri sa fie!

Tot in ideea d emai sus, mi-am diversificat si meniul. Am reinceput sa alerg.  Iar primul concurs e de alergare: un vertical race pana pe Parangul Mic.

Aflat la a 4-a editie, imi face placere sa vin la acest concurs. Imi place foarte mult zona. Concursul e organziat cu multa pasiune.

Ne cazam la cabana Alexia si imediat dupa plecam la ski.

E zapada putina in zona.

Totul e anapoda aici: telescaunul d ela Rusu care n-are absolut nici un rost. Imbarcarea, debarcarea, totul.

Dar stii ce e fain? oamenii. Te ajuta, sunt saritori.


Skiem la inceput pe Europartie. Fata de alti ani, macar acuma era batuta bine.


Dupa aia am trevut pe B. Asa o cheama pe partie : "B" - din cauza formei. E o partie adevarata, cu panta sustinuta. Tot aici va avea loc si concursul de diseara.

Ana a avut ceva aventuri pe teleski. Cam lung pentru ea si cam denivelat. Dupa ai am avut eu aventuri carand-o pe ea.


Se apropie seara, asa ca mai coboram doar o data pe forestier - cand pe skiuri, cand pe langa, si mergem sa ne inscriem.

Aveam nevoie de o cursa buna d einceput de sezon. De moral. Asa ca eram stresat.

Stresul e bun. Daca nu il ai, ai venit degeaba. Strategia de cursa era pregatita: "Depaseste-l ce cel din fata chiar daca mori". Ciudat, dar chiar aici aveam sa dau gres.

Oricum, daca vii la concurs, vii sa tragi. Pentru orice altceva exista turele cu prietenii.

M-am incalzit (ceea ce nu fac de obicei) si am avut si un fel de strategie. Betele de ski si snowline-ul mi s-au parut esentiale pentru cursa asta.

Start!

Am inceput timid. Cu timpul inveti sa nu te iei dupa toti ciumpalacii la start. Am incalzit treptat motoarele.

Dupa ce s-a terminat cu portiunea de alergat si a inceput B-ul am inceput sa depasesc tot mai multi concurenti.

Din pacate pentru mine, niste ciudati chiar alearga la concursurile de alergare! Nu te-ai fi asteptat.

B-ul este impsoibil d ealergat asa ca aici "ne batem" de la egal.

Pe la mijlocul "B-ului" il ajung pe Ionut Maran. Suficient cat sa stiu ca merg bine pentru nivelul meu.

Au urmat 25 de minute in care eu am incercat sa recuperez cei 20m care ma desparteau de el. Si el incercand sa mareasca distanta.

Mi-am amintit de Maus: "Cand nu se uita in spate, atunci accelerezi si recuperezi distanta".

Am tras tare de mine. Am avut un moment de "cadere" pe platou cand nu mi-am mai gasit ritmul. Am revenit pe ultimele portiuni.

Am luat in final bataie. A fost un concurs si o batalie pe cinste. Asa trebuie sa fie concursurile.

La final am fost foarte multumit. Am putut sa trag de mine. Mai e loc foarte mult de crescut, dar important a fost ca motorul a functionat.

A urmat berea de dupa. Somnul si trezitul dis de dimineata.

Planul pentru duminica e sa skiem pe Transalpina. Nu am fost niciodata acolo si daca tot suntem in zona am zis sa dam o tura pe acolo.

Peste noapte a nis destul de mult. Inca ninge. Undeva langa Groapa Seaca masina zice ca nu mai urca. E nevoie de lanturi de aici.



Incet, incet ajungem si la Transalpina.

Partia e foarte faina. E mult mai faina decat cele din Poiana. Asa ca implicit devine cea mai faina din Romania.

Din pacate a aglomerata si plina de inconstienti care se dau ca niste kamikaze la vale.

Am avut noroc si de zapada faina. Ironia face ca am fugit in Austria pentru a cauta off piste-ul si am dat de el aici.

Pentru mine a fost o zi de ski obisnuita: am inghetat si am inceput sa bolborosec. Ana s-a cam plictisit si a trebuit distrata cu tot felul de jocuri pentru a-i tine atentia treaza.

Stii ca esti in Romania atunci cand masina de dezapezit se impotmoleste si e nevoie sa ii pui antiderapant ca sa poat porni. probabil era cu cauciucuri de vara.

Am terminat week-end-ul la o portie de coaste.

A fost un week-end "clasic" de-a Hoinarilor. Sper ca ultimul de iarna.  

Bau

Hai sa mai revitalizam si blog-ul.

Nu neaparat ca as avea multe de zis, dar s-a dovedit de-a lungul timpului o baza de date foarte utila (mai ales pentru noi) cand icnercam sa ne amintim diferite detalii din tot felul de ture.

Ma uit in spate si vad ca ultimele postari de pe aici erau cu tura din Indonesia (despre aia nu am scris, am pus doar poze).

Si cum SLR-ul nu l-am prea purtat dupa noi, am cautat azi prin memoria mobilului sa vad cam ce am mai facut...

Uite, am fost cu "coae" astia doi pe munte.  In teambuilding cu firma. O iesire foarte faina in Retezatul Mic.

...Grea a fost duminica de dupa.


Dupa care am iesit la pregatiri pentru Metal Enduro.


A iesit bine. Nu mi-am rupt mana, mi-am facut prieteni noi la Urgente, am pus poze pe Facebook.


Week-end-ul urmator nu a mai fost de participat la concurs. Asa ca eu cu Ana am fost la inceput la Zoo, si dupa aceea suporteri pentru Elena.


Elena care a urcat pe podium la un cocnurs care ii place foarte mult. Si dupa care a inceput sa tot caute biciclete de enduro.

Am mai avut si week-end-uri de stat pe acasa.


Dupa care am inceput pregatirea pentru sezonul 2017. Faza cu testul de efort si cautarea antrenorului sunt povesti in sine. In final a biruit vointa proprie si am reusit sa ma motivez singur pentru a ma tine de treaba.

Apriga tura :) Am ajuns pana pe Tarcu, am inghetat, am plecat. Ultima tura de MTB din 2016.

Ca de obicei, am incercat variante noi.

Intalnirea cu verisoarele, finii, nepoata si toate la pachet.

A urmat prima tura de ski, in decembrie, la Stubaital. Superba tura.

Pe masura ce deapan amintirile din ultimele luni imi dau seama ca a fost o greseala mare ca am renuntat la a scrie. Chiar daca nu citeste nimeni, peste ani probabil citesc eu. Si o s aimi amintesc.


Dupa care am facut chestia umanitara cu pedalatul pentru Spitalul de Oncologie din Oradea.

Recuperarea de dupa la un ski pe Muntele Mic.


...Sau la Valiug

Tin minte ca a mai fost si tura de Revelion pe care am facut-o la Brasov. Vreo 6 zile in care am perindat muntii din jurul orasului si am fost la ski. O poveste in sine si aia.

Dupa care a urmat fuga de acasa. Doar eu cu Elena, fara Ana, pentru prima data de cand s-a nascut. 4 zile de ski maxim, ca in tinerete, in zona Saalbach. Si astfel primul an in care mergem de 2 ori in Austria la ski.

Au fost luni foarte frumoase. Am facut ceea ce facem de obicei. Am hoinarit. In 3, cu Ana care creste vazand cu ochii.

O sa revitalizez blog-ul.

Maine reincep concursurile.

Si urmeaza un week-end cel putin interesant. Cand o sa ma uit in spate, o sa imi  amintesc ca acesta a fost week-end-ul in care am luat o decizie fara intoarcere. Am curajul sa o pun in practica? Merita?

Cu certitudine, dupa asta nu o sa mai pot spune vreodata: "Ce fain ar fi daca am sta si noi aici...".

Dar cu siguranta povestea Hoinariilor cu 3 de i va merge mai departe.