Social Icons

RTR

Data: 16.06.12-17.06.12
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Cheile Butii
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Luni mi-au pus mana in gips (multumesc mult de tot Nutu, respect pentru profesionalismul celor de la Urgente) .

Acuma eu inteleg ca oamenii aia imi vroiau numai binele, dar...

Dupa vreo saptamana mi-am interepretat singur radiografia (e o poveste mai lunga aici...) si am concluzionat ca pot sa imi dau jos gips-ul. A doua zi la control doctorita a fost destul de ofuscata. Mi-au pus iara mana in gips. Dupa doua zile - l-am dat jos din nou si mi-am luat o orteza.

Ideea e ca gips-ul ala m-a impiedicat sa merg la IronMan. Acuma nu pot sa zic ca a fost tragedia vietii mele ca nu am participat. Mi-ar fi placut sa merg. Nu am ajuns acuma, merg la anul. Cum imi pot gasi concursuri in fiecare week-end daca am chef, nu o sa consider ca "am pierdut atata timp antrenandu-ma".

Dar nici acasa nu e de stat. Ironia sortii e ca o sa alerg la RTR. Concursul e la prima editie si v-am povestit de el si in blog-ul precedent .

Merg la el fiindca nu pot sa stau pe curu' meu. Fiindca am mana rupta si nu picioarele. Fiindca statul acasa nu e o optiune.

Doar ca nu mai am nici un chef sa alerg. Nu mai vreau! Vreau cu bicicleta!!!

Il luam pe Bobi si pe drum oprim la Nosu in Marga. Saptamanile acestea am avut placerea sa ma reintalnesc cu cativa dintre oamenii care m-au schimbat dintr-un fumator lenes in... ma rog, acuma macar nu mai stau acasa.


Seara  petrecem la foc de tabara. De la stanga la dreapta: vara-mea Andreea pe care a lovit-o strechea concursurilor. Nasu' Bobi - care a crescut enorm anul acesta si cu care voi face echipa la Fagaras. O faptura ciudata care se tine scai de mine si care tot apare recurent in ultimele relatari. Eu cu gips-ul meu. Nosu.

Deja de ceva timp la mine nu mai e vorba de concursuri. Adica nu ma mai intereseaza ca a doua zi am concurs, asa ca daca am chef sa petrec cu o seara inainte - aia fac.  Mai particip pentru ca ma intalnesc cu "lume buna"  si ca fac miscare.


Asta micu' e peste tot! Oriunde merg, apare si el! Si tot timpul vrea sa imi fure berea! E groaznic!!!



Sa trecem in revista echipamentul: papuci Asics (aouleu, termin blog-ul si fac comanda la alta pereche!), iegari infipti in cur - special pentru caprele negre de pe traseu; centura cu grenade cu elixiruri secrete, tricoul galben -  ca ala era primul in dulap; buff-ul ala e o chestie noua si l-am luat acuma pentru a nu-mi intra transpiratia in ochi - va fi de acuma prezent in echipamentul obligatoriu. Gips-ul nu e obligatoriu.

A, da... Si gambele acelea magnifice. Priviti si muriti de ciuda.

RTR- vine cu 3 ingrediente deosebite:

- in primul rand si ceea ce il diferenteaza de toate celelalte concursuri - un traseu superb. Fara termen de comparatie

-ideea de timp cumulat pe echipa. Adica te inscrii la echipa de 3+1 (minim o fata, adica) si la final se cumuleaza timpii

- King of Custura - premiu special pentru cel care ajunge primul pe varful Custura.

Idei originale (cel putin la noi) si care sper sa prinda si la alte concursuri.



Iata si echipa mea : Picioare Zburatoare. Multumesc mult ca m-ati luat la voi in echipa!


Gips-ul ala e ca magnetul: esti in centrul atentiei, toata lumea te compatimeste, iti plange de mila. Gips-ul nu m-a incurcat absolut deloc la alergare. Nici macar cu o secunda.  Aici le explicam la baieti...ceva, ca oricum nu mai stiu ce vorbeam. Mi-e ciuda pe Radu ca el are bete (si eu am, doar ca nu le pot folosi din motive evidente...).

Mai un pic pana la start. N-am nici un stres. Dar, acuma pe bune, chiar n-am. Si ca la Hercules, stiu ca va fi un concurs foarte bun. Si promit ca va fi ultimul de alergare.

A fost cel mai bun concurs de alergare al meu dupa mult timp. Cel la care am avut cele mai mari satisfactii.

Startul l-am luat linistit. Nu ca era o strategie - acuma nu mai am strategii. Ca asa mi-a fost bine. Nu imi mai zic cu ciuda ca vine panta si ii depasesc. De fapt nici nu mai mi-e ciuda.

Nu imi mai iau iepuri. Si am reinceput sa vorbesc cu cei din jurul meu. Am timp sa admir peisajul.


Odihnit, intru in portiunea de creasta.

Balan a facut traseul acesta pentru mine. Sunt convins. E foarte tehnic. Aici ai foarte putine portiuni unde sa bagi capul in pamant si sa alergi ca zevzegul. In continuu trebuie sa fii atent, sa te echilibrezi, sa te folosesti de maini, sa ai grija unde calci.

Aici nu mai e vorba de alergatul ala tampesc. Inclusiv pe portiunile de creasta, poteca e inclinata pe curba de nivel, se merge pe un grohotis instabil sau se inoata prin jnepeni. Alteori esti expus pe portiuni inguste de creasta.

Este minunat. Ca si portiunea din Funduri pana la Spirlea de la MPC. Trebuie sa faci si altceva decat sa bagi capul in pamant si sa tragi. E tehnic - ador asta.

Nu ma intereseaza cine e in fata - acuma e singura data anul acesta cand simt adrenalina cand alerg si asta imi place.

Coborarea din saua Scorota e perfecta si ea.

In schimb urcarea pana pe Custura ma enerveaza. Mai ales portiunea din Plaiul Mic. O urcare lunga si foarte domoala - din aia de serpas. Castig distanta fata de grupul in care ma aflu - in acelasi timp vad tricouri cunoscute nu foarte departe.

Stiam de la start ca voi merge bine. Acuma mi se confirma. Dar nu mai e indarjirea aia de alta data. Vreau totusi sa se termine urcarea.

Stiu ce urmeaza - asta astept de la start - coborarea din Custura Mare. As fi venit pana aici doar pentru ea.

Dupa ce am primit apa in punctul de alimentare de la 2457m (cititi cu atenti ce am scris si o sa intelegeti ce inseamna aia - daca nu va explic: cineva a carat cu spatele apa pana in acel varf pentru toti concurentii. Respect!). Si...a inceput!!!


Cand eram copil tata ma aducea in Retezat. Am fost tot timpul fascinat de pietrele acelea care caracterizeaza acest munte. De mic (6-7 ani) imi placea sa alerg pe ele. E ceva fantastic: incepi sa alergi si trebuie sa iei decizii in fractiuni de secunda: aterizezi pe piatra aceea? Daca aluneca? Daca nu ai loc sa pui piciorul? Pe masura ce cobori viteza creste si reactiile trebuie sa devina din ce in ce mai rapide. Iti dai seama ca nu mai poti controla coborarea - totul se intampla tot mai repede si tu tot accelerezi. Simti nodul din gat si esti concentrat la maxim - n-ai voie sa gresesti cu nici un milimetru.


A urmat portiunea de iarba : 800m diferenta de nivel pe smocuri iarba neregulate care abia asteptau sa iti inhate glezna.


Ai!!! Ca fain a fost aici


Numai la MTB am mai fost asa de fericit.



Am stat si am analizat rezultatele intermediare: pe portiunea de coborare am avut al doilea timp din toti participantii. Primul l-a avut un alt "nebun": Radu Diaconescu.

Si timpul de acolo contine si o portiune total anosta si non tehnica de coborare pe forestier, unde eu am pierdut in fata celor... care doar alearga :).


Elena m-a asteptat pe traseu si ea e cea care a facut pozele astea.

Dupa care a venit o porcarie (si ca orice porcarie, mai era si lunga) de forestier. Cum nu ma grabeam niciunde nu m-am enervat - mi-a parut doar rau ca se terminase coborarea precedenta.

Gata si RTR-ul!

Un concurs foarte frumos.

Cu plus:

- un traseu uluitor
- interesul aratat de organizatori

- punctele de alimentare
- idei originale

Cu minus:
- nimic... ca a fost vreme buna
DAR: intregul sistem de marcat traseul trebuie regandit pentru editiile ulterioare. Marcajele erau putine si nu foarte intuitive. Si daca ar fi fost un dram de ceata, era nasol.


Am termninat pe locul 2 la echipe.

A urmat chefuiala de dupa. Si berbecutul. Si berea. Si focul de tabara. Asa sa tot mergi la concursuri.
Va mai zic mai incolo, dar trebuie sa ma fac ca lucrez...

Nu mai alerg...promit!

Rusalii fierbinti

Data: 02.06.12-04.06.12
Participanti: Elena, Alex, Alin, Gianina, Vasi
Locatie: Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Sa consemnam, ca altfel se uita si e pacat...

De Rusalii am mers impreuna cu Alin si Gianina in Retezatul Mic. Mai exact langa cabana Cheile Butii. Dupa mult timp, ne reintalnim si cu Indianul

Vasi a ramas neschimbat - asta fiind un compliment. Vineri seara ne cazam la niste cunostinte de-a lui Alin.

Sambata vom parcurge traseul de la RTR. Voi merge cu Gianina si cu Vasi. In continuare sunt in perioada in care sunt plictisit de alergat - dar aici se anunta ceva deosebit : nu e vorba de alergare montana ci de "trail montan rapid". Diferenta nu este doar de nuanta.

Traseul ales de Silviu Balan pentru aceasta cursa coincide in prima parte cu bucata de trekking de la Carpathian Adventure: se urca in creasta Piule-Plesa, se parcurge creasta, urmeaza o coborare din saua Scorota pana la cabana Buta. De aici urci in Saua Plaiul Mic si mai departe pe varful Custura Mare. Iar de aici doar la vale pana la punctul de finish de la Cheile Butii.

Traseul nu este lung (28km) in schimb este foarte solicitant.

Cum saptamana viitoare ar fi trebuit sa fiu la IronMan nu analizez traseul cu ochi de concurent ci doar ma bucur de el. Zona e superba. Cu siguranta cea mai frumoasa in care s-a desfasurat pana acuma un concurs montan in Romania.

Nu facem multe pauze. Ne oprim doar cat sa ne tragem rasuflarea sau sa luam apa. Vremea este superba - de fapt pentru traseul acesta (care te duce in golul alpin pana la 2457m) este vital ca vremea sa fie de partea ta.

Destul de vlaguiti am ajuns si pe vf. Custura Mare. De aici a urmat o portiune care mie mi-a placut foarte. Pentru inceput o coborare tehnica pana pe varful Marii urmata de ceva nemaipomenit: 800m diferenta de nivel pe un tapsan innierbat la vale.

La finalul zilei eram asa de entuziasmat de traseu incat mai ca ma batea gandul sa renunt la IronMan si sa vin sa concurez.

Aici Elena a punctat bine: "Ai facut odata traseul, ce rost are sa-l mai faci odata? Daca vrei, merg inainte si iti dau apa ca sa ti se para ca esti la concurs". Si cam are dreptate...

Elena a mers azi cu Alin si cu Vlad pe Valea Scorotei.

Ziua de duminica a fost rezervata pentru tura de MTB. De mult timp mi-era dor de mers cu bicicleta pe coclauri. Aici in zona stiu un traseu frumos - cel pe care s-a desfasurat proba de bicicleta de la Carpathian Adventure din 2009. Faine amintiri...

Asa ca nu foarte de dimineata pornim sa refacem respectivul traseu. Alin il are pe GPS, eu nu. Dar am facut la servici o ditamai harta si cu ea nu avem cum sa ne ratacim. Pe care am uitat-o la cabana...

Traseul traverseaza muntii Vulcan - se urca destul de sustinut pana intr-un pas de unde se trece in Oltenia. Urmeaza vreo 20km de coborare lejera pe forestier.

Roata mi-a explodat nu mult dupa ce am inceput coborarea. La MTB am niste roti tampite - sunt foarte usoare, custom made, de firma. Doar ca iti ia undeva la 20 de minute sa dai jos cauciucul de pe ele. Si inca 30 minute, degete sangerande si o multime de suduieli ca sa il pui la loc. Mi se par ca sunt "olecuta" prea mari. Indiferent de cauciucul folosit, am tot timpul probleme. Asa ca explozia ne-a intarziat destul de mult.

Dupa ce am remediat problema, am mai mers 500m dupa carfe am avut a doua explozie. Problema era ca tot cauciucul era copt si pe acolo iesea camera.

Evident ca asta nu a avut darul sa ne descurajeze - dintr-o camera sparta am incropit un garou si am strans cat de tare am putut zona respectiva ca sa nu iasa camera. Si dupa aia am sperat sa nu se mai sparga.

Deja pierdusem o gramada de timp cu exploziile. Ajungem odata cu varful caniculei in Oltenia. Ne oprim in primul sat la o bere.

Berea de 2Ron. Inghetata de 1.5 RON. Aveau astia niste preturi aici... Dupa ce am discutat despre nimicnicia fiintei umane in viziunea lui Cioran cu vacarul satului si cu unul cu fata de lautar- adica a se traduce:

- noi n-avem cum sa ajungem pana la unitatea militara azi (pana acolo mai erau 20km si nu le-am zis ca de fapt de acolo mai vrem sa facem vreo 40km...)
- daca votezi cu imbecilul ala de are si televiziune, macar o sa ia bicicletele de la bogati si le da la saraci. Asta mi s-a parut ingrijorator: adica chiar exista suficienti retardati care sa creada asa ceva. Clar nu toti ar trebui sa aiba dreptul la vot...

Am plecat din sat, ba chiar am ajuns si la untiatea militarea (in mai putin de 1.30 ore). Si azi am avut parte de o zi superba. Diametral opusa fata de cum a fost acuma 4 ani la concurs.

Si fiindca avem cum noi un track GPS desenat de mine, ne-am ratacit. Asa ca a trebuit sa improvizam din mers. Harta nu aveam, zona nu o cunosteam nici unul, asa ca mai mult ne dadeam cu presupusul. In asemenea situatii faci ca Indianul - mergi tot timpul pe drumul care urca. De sus vezi mai bine in general...

Am iesit in golul alpin de sub creasta Oslei si acolo am dat de o stana. Inainte de asta am mai avut insa o explozie. Pe care a trebuit sa o facem muscati din plin de mustele nesatule care roiau pe langa turma de oi. De la ciobani am aflat pe unde sa mergem  - ba mai mult - au insistat sa vina cu noi o buna bucata de drum pentru a ne arata pe unde sa o luam.

Dupa o coborare faina, urmata de o portiune de coborat prin rau, am dat si de drumul forestier care ne-a scos in final in punctul de unde incepusem tura de dimineata.

Dupa o nesinscronizare tipica mie, ne-am regurpat la cabana. Am bifat o zi superba de MTB.

Elena a continuat seria zilelor de trekking si a fost impreuna cu Gianina pe creasta Oslei.

A treia si ultima zi am fost pe Piatra Iorgovanului - este un traseu care ii place foarte mult Elenei. Din ziua aceasta avem si ceva poze:
 
Traseul incepe de vis-a-vis de cantonul Campusel. Daca vreti sa il parcurgeti, tineti cont ca aici e zona calcaroasa, asa ca nu o sa aveti apa.

Retezatul Mic este o zona salbatica. Apropo...vin aici cel putin odata pe an de ceva timp... Am asistat la nasterea soselei care va face legatura cu Herculane. Si care am inteles ca o sa distruga tot eco sistemul, o sa pericliteze fauna, o sa fie mai rea ca apocalipsa.

Ce se vede la fata locului: una dintre cele mai salbatice zone din tara. O sosea pe marginea careia in 5 ani nu a aparut absolut nici o constructie care sa afecteze zona. O sosea pe care daca nu esti subiectiv o sa vezi ca la fiecare cateva sute de metrii exista locuri special amenajate pentru ca animalele salbatice sa poata ajunge pe partea cealalata. O sosea pe care in week-end merg maxim 50 masini si undeva pe la 100 ciclisti.

Dar, na...E cool sa fii impotriva si sa sustii tot felul de cauze, chiar daca habar n-ai despre ce vorbesti...

1.30 pana pe varf. Pe indicator scrie 3 ore. Inca suntem in grafic :)

Varful Piatra Iorgovanului


 Lectii de catarare la orizontala cu Vlad


La vale cu mic cu mare

Presimt ca o sa am o perioada de antrenament cu rucsac in spate... Chestia aia galbena e scaunul lui Vlad, cred ca face urat daca nu il are cu el.. Eu o sa inlocuiesc bidonul de Sponser cu doza de bere.

Portocalii

Prieteni

Data: 08.06.12-10.06.12
Participanti: Silviu, Alex
Locatie: Leaota, Piatra Craiului, Bucegi
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Am sa va spun o poveste. O poveste deosebita, cu eroi deosebiti. O poveste care are loc departe de lumea agitata, departe de grijile zilnice, intr-un decor feeric. O poveste despre ce inseamna pasiunea si mai presus de orice, ce inseamna camaraderia. E povestea noastra de la 3Munti.


Povestea are un narator deosebit: Lucian. El este cel care destrama firul ei de-a lungul a 3 zile intr-una din cele mai frumoase zone din tara. Este vorba despre reeditarea unui concurs celebru pentru cei pasionati: concursul de biciclete 3 Munti.

Am participat la prima editie acuma 2 ani. Atunci am ramas uimiti de frumusetea traseului. De-a lungul timpului am avut ocazia sa parcurgem numeroase trasee in tara si in strainatate. Nici unul nu s-a apropiat de frumusetea celui de la 3Munti. Se deosebeste de restul prin faptul ca este pur si simplu natural: e greu de explicat.

Unele trasee sunt frumoase pentru ca sunt grele. Urci pe forestiere abrupte sau parcurgi sute de km. Acesta e doar frumos. La fel de natural ca apa Zbarcioarei, ca poteca din creasta Leaotei, ca traversarea dinspre Strunga spre Gutan. Traseul in sine spune povestea. Si iti doresti ca aceasta sa nu se sfarseasca niciodata.

Anul acesta Lucian a adus cateva elemente noi: vor fi 3 etape in loc de 2 si concursul va fi pe echipe.


Voi face echipa cu Silviu Balan.

Alin si Gianina ma iau cu ei si impreuna plecam spre satul Stoenesti din judetul Arges, de unde se va da startul primei etape.

"Luci, unde dormim ca noi ajungem pe la 1 noaptea"
"In fata primariei, dar dormiti si voi in spatele monumentului macar"

Pe drumuri ocolite, cu harta pe genunchi, dibuim Stoenestiul tarziu in noapte. Ma culc pe prispa unei casute de vacanta dezafectata, cu bagajele in jurul meu.

Dimineata atmosfera incepe sa se animeze treptat pe masura ce apar concurentii. Apare si Silviu a meu.

In povestea aceasta eroii nu sunt interesati de cine a mai venit la concurs, cu cine o sa se bata, pe cine trebuie sa intreaca. Eroii povestii noastre sunt nerabdatori sa vada traseul, sa se bucure de el si sa aiba vreme buna.

Ei nu sunt stresati sau indarjiti la start. De aceea povestile lor curg frumos si rasetele se aud de departe. Sunt multe de povestit despre locuri indepartate sau fapte de vitejie. Ei se cunosc si vorbesc intre ei, s-au intalnit de nenumarate ori pe crestele insorite sau prin ploile cu fulgere. Impreuna au depanat amintiri la final de aventuri si au baut impreuna bucurandu-se de cursele la care au participat.


Eroii nostri gusta aventura. Pentru ea au venit. Pentru provocarea celor 3 zile, pentru "infruntarea" cu cele 3 trasee. E altceva. Nu e vorba de a scoate timpul de xx.yy pe distanta zz. Nu e vorba de locul in clasament. Aici e vorba de cu totul altceva: de a "birui" si totodata de a te bucura de traseu. De a duce la bun sfarsit "misiunea" incredintata de Luci.

Dar cel mai frumos la acest concurs va fi faptul ca este pe echipe. Nu mai esti singur. Depinzi de cineva si cineva depinde de tine. In echipa esti ca pe perete legat in coarda: ai o responsabilitate fata de coechipierul tau.


Eu nu fac echipele pe criterii de performanta; le fac asa cum imi dicteaza inima. Si, in afara de Elena, alaturi de Silviu am avut cel mai frumos concurs pe echipe.

El are anul acesta 7km de antrenament la bicicleta. Eu am cateva mii de km in spate. Dar el e prietenul meu si doar cu el as vrea sa fac echipa la acest concurs.

O zi superba ne asteapta la startul aventurii noastre. Lucian ne explica ultimele detalii tehnice si luam startul. Nu suntem multi. Ar trebui sa fim mai multi? Pentru Lucian e greu sa astearna povestile acestea cu doar atatia eroi.

Pe de alta parte am vazut ce s-a intamplat la celelalte concursuri care au atins pragul de cateva sute de participanti: acolo povestea si-a pierdut orice urma de romantism. Acolo mergi sa etalezi echipamente, sa ai motive de lauda in fata bordeiului sau sa bati timpi. Sau campi...

Ar fi trist ca asa ceva sa se intample si cu 3 Munti: din fericire stiu ca niciodata nu o sa se intample. "Ciumpalaii" nu pot fi convinsi sa petreaca 3 zile pe munte, departe de civilizatie. Ei n-au timp. Ei au probleme si sunt ocupati. Plus ca inca nu am vazut "ciumpalai" sociabili: nu cred ca pot fi convinsi sa coabiteze cu inca un semen de-al lor...

Startul e pe sosea. O secunda nu am tras ca sa ajung pe cel din fata. Dar am tras fiindca a inceput aventura. Avem de dus la capat o misiune grea.

Am tras tare aici. Prea tare pentru gustul lui Silviu. Daca Silviu are o calitate aceea e ca nicodata nu se enerveaza. Sau cel putin nu o arata. Asa ca a tras din rasputeri desi se vedea ca nu-i convine ritmul. Nu l-am zorit nici o clipa. Am trecut prin multe impreuna ca sa stim ce sa facem.

Incepe urcarea de 24de km spre varful Leaota. O urcare frumoasa pe un forestier care merge pe firul unei vai ca de poveste: in soarele de dimineata verdele crud al pomilor are o nuanta ireala.

Incepem sa vorbim intre noi: imi dau seama ca Silviu a fost nemultumit de start. O zice pe ocolite, in felul lui. Dar aici panta incepe sa se accentueze si rolurile se schimba. Cu 7km la bord, Silviu incepe sa catere. Nu mi-e usor sa tin ritmul lui. Acolo unde panta e abrupta, tineretea si forta lui in picioare surclaseaza miile mele de km. Un catarator innascut. Acuma avem acelasi ritm ca echipa.

Si de acuma inainte am povestit aproape in continuu. Asa trebuie sa decurga un concurs. Asa trebuie spusa povestea  unei curse de MTB.

In fata se vad cei de la Ciclopedya. In spate vine echipa lui Tibi. E greu de explicat. Suntem intr-un concurs, vrem sa intrecem si sa nu fim intrecuti, dar e ciudat ca totusi primeaza:

"Fii atent cum se vede toata Muntenia!"
O gluma de-a mea, o poanta de la Silviu. Tragem de noi, dar nu e furia de la alte concursuri.


E mai important sa ne oprim sa luam apa, sa fac misto cu Horatiu si sa schimb o vorba cu Tibi. Sunt si nu sunt concurentii nostri. Impreuna avem de "invins" traseele. Si ce stiu toti eroii acestei povesti este ca adevaratul castigator este cel care trece linia de finish. Indiferent de locul in clasament.

Soarele m-a epuizat la un moment dat. Dar in curand drumul forestier s-a terminat si am intrat pe creasta masivului Leaota. De aici traseul s-a transformat intr-un single trail deosebit de solicitant fizic si tehnic.

Aici nu o sa auzi niciodata:
"Ce e cacatul asta de traseu?"
"Vrea sa ne omoare organizatorul?"
"Mai e mult din porcaria asta?"
"Asta nu e traseu de bicicleta, e de alergare"

Aici o sa auzi:
"Du-te ma ce fain e!"
"Uaauuuu, yupieeeeee, esteeeee!"
"Ai sa-mi bag *&^* ! Uuuuu! Da ma!!!"
"Mai vreau!!!"


Single trai-ul respectiv a fost incredibil. Daca aveai tehnica necesara, echilibru de acrobat si picioare bune, stateai pe bicicleta. Daca nu, alergai. In ambele cazuri am savurat portiunea.

Naratorul a obosit dupa aceasta avalansa de onomatopee si ne-a pregatit o portiune de creasta innierbata si molcoma - paradisul ascuns al oricarui iubitor de MTB. Am parcurs kilometrii intregi in saua bicicletei sus pe creasta, inconjurati de o parte si de alta de peisajele de vis oferite de Bucegi, Iezer sau Piatra Craiului.


Dupa acest respiro a urmat din nou o portiune mai tehnica. Silviu a inceput sa aiba crampe - efortul de la start l-a solicitat. In echipa iti ajuti coechipierul. Car bicicleta mea si ma duc dupa a lui. Silviu e mandru, dar nu e prost. Si el trage pentru echipa. Aici nu-si au loc orgoliile. Acuma il ajut eu; amandoi stim ca poate in secunda urmatoare trebuie sa ma ajute el.


E momentul sa dam drumul la strigatele de lupta. Creasta rasuna de:

"Hai tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Bine asa!!!"


Ne luptam cu Tibi. Suntem mai buni pe urcarile criminale si la push bike. Sunt mai buni pe coborare. Ne luptam, dar aici e altceva.


"Au, greu ii la deal"
"Mergeti mai bine la vale, recuperati!"
"Alex, ai o gura de apa?"
"Bea tot ca mie nu imi trebuie"

Ne luptam si ne depasim in continuu. Impreuna ne oprim si cautam traseul. Impreuna ne asteptam sau fugim dupa coechipieri. Dupa care iarasi ne luam la intrecere.

Povestim deja despre cat de frumos a fost traseul primei zile. Un pic mai jos se vede poarta de finish. Suntem toti patru roata in roata pe ultima panta.

Ei trei reusesc sa sara peste sant. In aer Balan striga:

"Alex, sant! Saaaaaaaaaari!!!!!!"

Il aud, il inteleg, vad santul, dar nu mai am timp de reactie. Roata se blocheaza in sant si zbor.

Poc! Un sunet sec, rece, groaznic. Am aterizat in cap. Mi-e frica sa deschid ochii - sunt convins ca am creierii imprastiati peste tot. Nu se poate altfel la viteza care o aveam si la cum am dat cu capul de pamant.

Ma ridic in  genunchi cu ochii inchisi duc mana la frunte si deschid ochii. Nimic. Imi dau seama ca m-a salvat casca.

Urmatorul gand: pierd timp, trebuie sa termin cursa. Cad in fund. Ma ridic si incep sa ma invart haotic. Apare Adi Bostan sa ma ajute. In continuare sunt total incoerent. Trebuie sa termin cursa - atata stiu. Bratul drept imi atarna inert, capul imi explodeaza, nu pot trage aer in piept. Dar trebuie sa termin cursa!


Dupa inca 100m sunt la finish.

Nu e bine. Deloc. Nu imi pot misca mana dreapta - ma doare ingrozitor. Capul imi trece, pieptul nu ma mai impunge, dar mana e dusa.

Sunt trist. Nu sunt trist ca probabil mi-am ratat o gramada de ture faine. Sunt trist ca mai sunt 2 zile de care nu ma mai pot bucura. Sunt trist ca il dezamagesc pe Silviu. Mai presus de orice sunt trist ca nu mi-am putut duce misiunea la sfarsit. Ca nu voi fi un finisher si ca nu ma voi putea delecta cu finalul povestii.


Atunci nu stiam inca. Am aflat abia luni. E vorba de fractura completa de metacarpian 5. Apropo, e greu sa scrii cu o mana blocata in gips.

Atunci stiam doar ca ma doare mana, ca se umfla si imi apar echimoze. Stiam ca sunt trist. O masam plin de speranta - poate trece, poate nu doare asa de tare. Si durerea nu era chiar insuportabila.

Atunci am stiut ca voi incerca cel putin sa continui.

De ce? Aici nu e vorba de glorie. Nu primesti premii nemasurate la sfarsit. Nu o sa ti se cante ode. Noi nu o sa castigam concursul; nici macar nu o sa prindem podiumul. Atunci de ce sa te chinui?!

Traseele sunt deosebit de tehnice pentru un sportiv sanatos si bun la MTB. De ce ai face asa ceva cu o fractura? Nu o sa devin faimos, nu o sa imi faca cineva o statuie. De ce as risca sa concurez in starea asta, avand perspectiva unor consecinte mult mai nasoale?

Eu nu m-am intrebat asta nici o secunda atunci, desi eram constient ca acolo ceva e rupt. Daca tu te intrebi, probabil ca nu o sa ne intalnim niciodata la 3Munti, IBO sau concursuri asemanatoare. Si nici nu ma obosesc sa iti explic...

Hotararea luata, trebuie sa ma bucur de atmosfera de la un concurs pe etape.

Aici stai seara impreuna cu organizatorii si voluntarii din posturi si de pe traseu. Alaturi de ceilalti concurenti. Aici nu pleci acasa dupa ce ai trecut linia de sosire.

In povestea aceasta, oamenii vorbesc intre ei, schimba impresii, glumesc, se simt bine impreuna. Povestea noastra nu e formata din X participanti. E o singura mare echipa cu misiunea de a duce aceasta poveste la bun sfarsit.

Am stat cu Vio. Cu Alin, Gianina. Cu Sisele. Sau cu Horatiu. Cu toti CPNT-istii. Cu Fane, Adi si toti ceilalti.

Nu te grabesti niciunde. Dar trebuie sa te si odihnesti fiindca maine povestea merge mai departe. Impreuna cu Silviu dormim studenteste la cort.

Dimineata, sub acelasi soare de bun augur, incercam sa invingem febra musculara si durerile din sale. Reincepem pregatirile de cursa. Etapa de azi o stim deja de anii trecuti. Din punctul meu de vedere este cea mai frumoasa, dar si cea mai usoara.

Este si motivul pentru care Luci a ales sa faca si un concurs cu o singura etapa - cea de azi. Asa ca acuma suntem mult mai multi concurenti la start.

Va rezista mana? Fara ajutor, nu. O infasor bine de tot cu PowerTape. Sa nu se balangane si sa tina la un loc ce se misca pe-acolo. Iau un analgezic puternic ca sa nu simt durerea.

Sunt morocanos. Silviu incearca din rasputeri sa ma bine dispuna.


Se da startul. Pornesc greu, mi-e frica, ma doare. Silviu are rabdare. Nu se enerveaza, nu-si da ochii peste cap. Ma incurajeaza. E greu. Ma doare si pieptul si nu am aer.

La inceput se coboara. De asta mi-e frica: pe coborarile tehnice voi fi zdruncinat si aici se poate sa cedeze mana. Merg foarte greu la vale si ma doare ingrozitor. Urlu in continuu.

Se termina coborarea si incepe urcarea. Si Hoinarii isi intra in ritm. Hoinarii nu au abandonat niciodata. Ei nici macar nu cunosc notiunea asta. Cat timp mai este cea mai mica farama de speranta, ei lupta.

Si merge bine. Merge perfect. Durerea a trecut. Urcam ca nebunii. Recuperam pozitiile pierdute la start si ne indreptam spre varful clasamentului.


Vorbim din nou intre noi. Radem si glumim.Si in acelasi timp tragem ca descreieratii. Ii prindem pe Tibi si Andras. Lupta continua la fel de sportiv ca data trecuta.

Zbarciaora e deliciul turei: cheile inundate unde fie mergi sute de metri prin apa pana la genunchi, fie traversezi la propriu de zeci de ori apa involburata. Aici m-am dat jos si am alergat efectiv toata lungimea cheilor ca dementul prin mijlocul apei. Era o placere primara sa alergi prin apa rece, aruncand stropi mari in toate directiile. Am chiuit de bucurie aproape tot timpul.


Iesim primii din apa si incepem sa urcam. Totul ne merge acuma ca pe roate. Dar ar fi o poveste prea seaca asa...

"Alex, lantul!" se aude de la Tibi.

Am reusit sa-l rup. Cheie de lant evident ca nu avem, ca de ce ne-ar trebui... Salvarea vine tocmai de la Tibi, care nu sta pe ganduri si ne-o da pe a lui.

Silviu ia bicicleta mea. Ideea e sa ajungem in punctul de alimentare. Facand echilibristica, duce bicicleta pana acolo.

De data aceasta in echipa noastra e cineva care se pricepe la mecanica. Nu sunt eu acela. Meticulos si precis, Balan repara in timp record lantul.

Pornim nebuneste in cursa de urmarire. Avem 5km de urcare pe asfalt pana in Ciocanu. Greu de crezut, dar pana si bucata asta de sosea se incadra perfect in firul epic intins de Lucian. Era...acolo unde trebuia sa fie. Plus ca era infernal de abrupta.

Ritmul nostru a crescut. Plecam primii din punctul de alimentare din Prapastiile Zarnestilor. Acuma suntem in Piatra Craiului. Peisaje de o frumusete ireala ne ademenesc de peste tot.  Apucam sa le vedem pe toate derulate cu rapiditate prin fata ochilor. Fiindca aici fugim ca nebunii. Avem iarasi ritm si ne merge bine.

Balan o fi avand 7km inaintea acestui concurs, dar e un altfel de sportiv. Compenseaza prin vointa, prin indarjire. Si prin antrenamentul alternativ... Are enorm de multi km de alergat montan si ski de tura. Asa ca, desi greu de crezut la inceput, suntem o echipa perfect echilibrata.


Am urcat prin Prapastii, am trecut de Table, am savurat fata vestica a Pietrei Craiului, ne-am dat duhul pe urcarea din padure, am implorat toate divinitatile sa nu imi cedeze mana pe coborarea infernal de bolovanoasa, am trecut in fuga de postul lui Vio, am urcat din nou pe sosea ridicati acuma in pedate.

Am mai coborat o ultima data pentru a ne trezi in forestierul care urca catre complexul Cheile Gradistei. Aici ne-am intalnit cu Andrei Potp. In trei am urcat ultimii kilometrii si am trecut linia de sosire.


Suntem pe locul patru la general la 38 de secunde de locul 3. A fost o etapa perfecta.

A doua seara echipa de la 3Munti devine si mai unita. Povestile sunt mai zgomotoase si se intind mai mult in noapte. Mai multi eroi isi povestesc aventurile, visele, planurile de viitor. Devenim mai buni prieteni, ne facem noi cunostinte. Familia creste.

Verisoarele mele vin si ele impreuna cu Remus. Andrei incinge atmosfera. Berea curge (e vital ca la o competitie pe etape sa te hidratezi corespunzator si sa asiguri nivelul optim de carbohidrati).

O seara feerica.

Ultima etapa. Si atmosfera e deja nostalgica. Mai e doar o etapa.... Si gata. Pacat.

E etapa cea mai grea din punctul meu de vedere. Incep mai prost ca in ziua precedenta. Mana nu ma mai doare (PowerTape-ul si analgezicele isi fac datoria). Dar nu mai am suflu. Si sunt ametit complet - nu cred ca a fost o idee buna sa iau analgezicul ala cu Cola. Ma misc in reluare si nu ma pot concentra.


Balan are din nou rabdare cu mine. Foarte multa rabdare. Pe urcarile tehnice sunt complet in afara subiectului - cad constant si incurc pe ceilalti concurenti. Mi-e foarte greu sa ma concentrez.

Suntem acuma pe traseul de EcoMarathon de pe bucla a doua. Este dupa parerea mea portiunea de la 3 Munti care ar trebui trecuta in dictionar la definitia de single trail. Ceva mai frumos decat acea curba de nivel prin padure, perfect ciclabila, nu imi pot imagina.

Balan nu e de aceeasi parere. Incurcat de un concurent, franeaza, sare peste ghidon, bicicleta vine peste el, dupa care se duce in prapastia din dreapta vreo 40 de metri. Eu vedeam asta din spate cu incetinitorul (combinatia aia Cola analgezic nu e tocmai pe treaba ei...).

Paradoxal, desi mi-am rupt mana, am coborat exceptional de-a lungul celor 3 zile de concurs. M-am trezit la iesirea din iarna infinit mai tehnic decat inainte. Si cu mult mai mult tupeu. Nu ma compar cu coboratorii buni, dar macar acuma nu trebuie sa mai cobor de pe bicicleta. Si imi face placere sa ii dau la vale. Si desi am o fractura,  de la o zi la alta am coborat din ce in ce mai agresiv.

Ajung repede in soseaua din Moieciu.

O poveste epica are nevoie de un final pe masura.

Dupa destul de mult timp apare si Balan. Eu sunt mai coleric ca el si sunt pe punctul de-al lua la rost.

"Ce-i ma?"
"Pana"
"O, sa-mi bag %^% !!! Bine, hai s-o facem repede".

Sunt nervos acuma  -prima si singura data in decursul celor 3 zile. Suntem depasiti si am impresia ca Silviu se mosmondeste cu pana aia. Il zoresc nervos.

Tarziu terminam pana si plec bolborosind inainte cat pot de repede.

"Alex!!!"
.....acuma ce #$%$^ mea mai e?!!!!!.....
"S-a rupt schimbatorul!"

Si s-a facut liniste. Am inceput sa rad. Nu isteric, radeam incet, pe infundate. O poveste epica are nevoie de un final pe masura...

Ne depasesc absolut toate echipele. Nu conteaza.

"Ce facem Balane?"
Raspunsul a fost instantaneu:
"Alergam!"

Eram la km 7 din 44. Mai aveam de alergat 37km si 1600m diferenta de nivel. In papuci de bicicleta, cu placute in talpi, carand dupa noi o bicicleta stricata.

Dar daca exista vreun singur om capabil sa faca asta, ei bine ala era chiar....Balan! Eu stiu asta, el o stie mai bine ca mine.


Ma intreaba totusi politicos:

"Sau vrei sa abandonam?"
De data asta rad zgomotos:
"Cum ma Balane sa abandonam?! Noi nu abandonam niciodata!"

Si pe soseaua insorita din Moieciu se derula un spectacol abstract. Un om urca la deal pe bicicleta carand o a doua in paralel, in timp ce in spatele lui venea un alergator care facea niste pasi ciudati , de parca calca pe cuie.

Spectacolul a durat aproape 5km. Minutele se scurgeau greu, kilometrii si mai greu. Am fost depasiti de echipa de mixt de la care am luat cheita de lant. Panta devine mai accentuata si nu mai pot cara ambele biciclete. Si Balan a obosit sa alerge.

Il intreb:

"Nu putem scurta lantul si sa il blocam pe o anumita viteza?"
Raspunde instantaneu:
"Ba da"
Mi se sting lampile..........
"Si de ce mama naibii n-am facut asta pana acuma?!!!!!!!"

Improvizam rapid o bicicleta cu o viteza.

Si incepe o cursa nebuna. Am urcat ca urmariti de Ghionoaia. Se auzea doar un gafait sacadat si lacuri de sudoare cadeau de pe noi. Ne indarjeam sa ramanem in pedale pe cele mai abrupte pante. Ne dadeam jos doar cand bicicleta se ridica pe roata din spate. Atunci alergam ca nebunii la deal. Nu ne-am oprit o secunda.

Pedalam sau alergam. Am ajuns din nou echipele; am inceput sa le depasim. Urcam tot mai tare. Iesim in golul alpin si aici Balan schimba cu mana pe o alta foaie pentru a nu pedala in gol. Si ca participant direct era emotionant sa vezi efortul pe care il depuneam. Daca ne intreaba cineva n-am fi stiut sa ii spunem de ce.

Pierdusem atat de mult timp cu pana, schimbatorul, alergatul si ajustastul lantului incat pierise orice sansa
de vreun loc fruntas. De ce alergam in halul asta?! Pacat daca ai ajuns cu cititul pana aici si inca n-ai inteles...

Luci e inainte de saua Strunga si ne indruma pe trasa cea mai sigura. Aici mi-a fost greu - mi s-a taiat aerul. Urmeaza traversarea spre Gutan. Las meticulos saua jos si fac cea mai buna portiune tehnica de MTB din viata mea. Orgasm pe doua roti.

Pe Coama Lunga - care e la fel de lunga cum ii zice numele, nu mai pot tine ritmul lui Balan. Si nu merg eu mai incet - merge el mai repede. Pare lovit de streche.

O poveste epica are nevoie de un final pe masura....

5km de urcare pe forestier. Balan e pe foaia mica si pedaleza ca un hamster electrocutat. Cred ca e cu cadenta la 200. Dar la un moment dat i se ia si lui. Eu sunt deja bine mai in fata cand apare masina cu echipa Merida care e pe locul 3. Ii intreb daca celelalte echipe au terminat; baietii imi zic ca nu. Locul 4 e la 10 minute mai sus.

Dau sa pic de pe bicicleta. Urlu cat pot catre un Silviu lac de sudoare si pedaland in gol:

BALAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAN!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Fa bine si trage cum n-ai tras in viata ta!!!!"

Si Balan trage !

Pedala ca un dement. Nu am mai vazut niciodata atata risipa de efort. Tineam ritmul lui si strigam in continuu:

"Bine tati!!!"
"Hai echipa!!!"
"Hai Balaaaaaan!"

Orizontul incepe sa se ingusteze. Se formeaza tunelul, tamplele incep sa bubuie. Stiu bine senzatia. Dar nu pot sa renunt acuma cand Balan trage asa. In fata orizontul se rezuma acuma la un singur punct, in rest totul e negru si se misca in reluare. Ma intreb oare cand am tras ultima gura de aer? Pare o eternitate de atunci. Incerc sa respir. Ma inec si simt ca imi bubuie capul. Sunt intr-o echipa si langa mine cineva da tot ce poate  - nu imi pot bate joc. Ma ridic in pedale inchid ochii (oricum totul era deja negru) si pedalez. Imi place senzatia sa ajung la limita si sa mai gasesc farama aia minuscula de energie.


Povestea noastra ia sfarsit peste putin timp. Trecem linia de sosire si cadem lati pe jos.

N-am reusit sa prindem locul 4.

Nici nu realizezi tu cititorule cat de putin a contat aia. Puteam sa fim ultimii si tot am fi fost cei mai fericiti. De ce am tras ca dementii ? Pentru ca o poveste epica are nevoie de un final pe masura...

Si povestea e singura care conteaza.

3Munti s-a terminat. Lumea e trista. Te astepti sa te bucuri ca ai scapat. Aici oamenii sunt insa tristi pentru ca ceva frumos a luat sfarsit. Maine o sa le lipseasca deja rutina trezitului de dimineata, pregatirea de cursa, cursa in sine si mai ales povestile de seara. Pentru ceva timp o sa fie un gol. Un gol care se cere umplut.

Pe eroii povestii noastre in general nu o sa-i gasesti pe podiumuri. Majoritatea nu scriu blog-uri, nu sunt in centrul atentiei, nu dau din gura. Eroii acestei povesti se dau cu bicicleta din pasiune, ei au ramas inca acei copii care isi urmaresc povestea din vis pana la capat.


Eu v-am zis aici povestea lor si povestea echipei noastre: Hoinarii.


Multumesc Silviu!

Mi-a fost greu sa scriu aceasta poveste cu o mana in gips. Mi-e la fel de greu sa diger ideea ca anul acesta am ratat IronMan-ul. Dar nu regret o secunda!

Apropo, ne vedem sambata la RTR! La alergat nu imi trebuie maini...