Social Icons

Cuceritorii inutilului

Data: 12.06.10-13.06.10
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Obarsia Lotrului
Poze: si ce poze...
Track-uri: aici

S-ar zice ca nu exista ture urate. Iesi in natura, faci efort fizic, te bucuri de peisaj si de compania celor cu care mergi. Privind acuma retrospectiv... ba, asta e, n-am cum s-o dreg - a fost o tura urata.

A fost o singura greseala, urmata de o serie de miscari inteligente si mult noroc - toate menite sa repare acea greseala.

Greseala am facut-o joi noaptea cand am pus mana pe mouse si am desenat traseul in Google Earth. Atat. De atunci a parut ceva "dubios" - 143km si din cauza lenei si lipsei de timp, nu am mai contorizat si diferenta de nivel.

Traseul se vrea a fi o continuare a unui traseu de anul trecut . Atunci am urcat pe TransAlpina, am continuat pe creasta Latoritei si ne-am intors pe sosea prin Curmatura Vidrutei pana la Obarsia Lotrului. Acuma vreau sa renunt la asfalt si sa ne intoarcem pe creasta Capatanii.


Bike route 540690 - powered by Bikemap 

De la inceput vad ca urcarea in creasta Capatanii plus portiunea din Curmatura Oltetului pana inapoi in TransAlpina o sa necesite pushbike. Sper doar sa nu fie mult...

Vineri seara suntem invitati la Ilie la chef. Ilie e mai mult decat frate-meu - cu el am crescut. Asa ceva nu se poate rata. La multi ani Ilie !

Stam la Ilie pana pe la 12.00 noaptea, dupa care ne urcam in masina si pornim catre Obarsia Lotrului. La ora asta pe drum sunt "just me, ma carrr and ma ladyyy!". Ador sa conduc noaptea cand nu e nimeni pe drum si pot sa fac ce vreau. Un tehno agresiv suna in boxe, Elena doarme in dreapta si pot sa apas pedala pana la capat. Uite - asta a fost o parte frumoasa a turei - efectiv m-a relaxat condusul pana in Parang.

Alin si Gianina ne-au invitat de fapt in tura aceasta. Ei au stabilit destinatia, noi am rafinat planul. Locul de intalnire este langa Groapa Seaca intr-o poienita unde ajungem pe la 3 dimineata.

Vuuuummm! si pana pica jos, cortul e deja instalat. Dimineata ne trezeste caldura. Sarim din saci si incepem sa ne pregatim de tura. Poienita a prins viata: Alin si Gianina vor merge la o tura de alergat pana in saua Stefanu, ceilalti vor urca catre lacul Calcescu unde vor campa peste noapte.

Mutam masina pana la intersectia cu TransAlpina si intr-o atomsfera deja caniculara suntem gata de plecare.

Incet, incet, m-am imprietenit cu GPS-ul. Cel mai mult imi place post procesarea si prelucrarea datelor. Dupa o sumedenie de peripetii (in general eu prind mai greu... ) am ajuns sa il folosesc aproape instinctiv. Dar nu ma bazez pe el. Imi place sa stiu cati km am facut, la ce altitudine ma aflu si o sumedenie de alte date statistice, dar nu ma bazez pe el pentru scopul pentru care a fost gandit: orientare.  Prefer harta, ochii si bastinasii...

Incepem urcarea pe TransAlpina. Viitoarea sosea devine din ce in ce mai lata si mai tasata, asa ca inaintam repede pe portiunea aceasta, dar oboseala de peste noapte si caldura incep deja sa se faca simtite.

In padure drumurile au apucat sa se usuce in saptamana care a trecut ceea ce este imbucurator pentru partea a doua a turei.

Dupa ce iesim in golul alpin caldura ne loveste ca un buzdugan. Avem sansa sa gasim destul de multe paraie care nu au apucat inca sa sece. Ne oprim de nenumarate ori si numai pentru a schimba apa fiarta din bidoane cu una rece si proaspata.

In tura asta am hotarat sa iau SLR-ul cu mine. A fost simpla decizia: sapuniera am uitat-o acasa, asa ca daca vroiam sa fac macar o poza trebuia sa car hardughia dupa mine. 80% din greutatea rucsacului o reprezinta aparatul. Dar a meritat.

Dupa o scurta strangere din dinti pe portiunea dinaintea de saua Stefanu, ajungem la intersectia cu creasta Latoritei. Am mai fost in zona  cu Razvan in toamna, asa ca stim ca de aici inainte urmeaza un drum superb de bike care tine pe toata lungimea crestei.

Mai aruncam o ultima privire catre Parang si pornim mai departe. Pedalam repede prin canicula. Nu cu foarte mult chef, dar totusi repede.

Urcam pana pe vf. Puru.

Se vede creasta Capatanii pe care urmeaza sa ne intoarcem diseara. Disting deja cateva drumuri forestiere si suntem increzatori ca nu o sa trebuiasca sa caram prea mult bicicletele.

Trec de noi niste baieti cu motoarele. Dupa aceea inca un grup de vreo 15 motociclisti. Sincer si eu mi-as dori asa ceva. Dar sunt constient ca nu ma duce capul si cum pentru mine nu exista decat stop sau viteza maxima, probabil as muri in prima tura.

O ultima urcare ne scoate pe vf. Fratosteanu Mare si de aici e numai la vale pana in fundul pamantului. Si dincolo de el.

Traversam o limba de zapada - numai bine cat sa ne mai racorim la picioare si sa spalam putin bicicletele.

Tot muntele e roz si arata superb.

Vom cobora pana in satul Ciungetu. Coboram atat de mult incat aproape ca ma si plictisesc de coborare. Pe masura ce scade altitudinea, un aer fierbinte incepe sa se faca simtit in nari.

Inainte de satul Ciungetu oprim la o pensiune (Baciu) pentru pauza de pranz. Pana la urma pranzul se transforma in bere si cornuri aduse de acasa.

Dar aici ne intalnim cu un baiat pasionat de enduro care ne explica traseele din zona. Baiatul a batut zona cu motorul si ne indruma pe unde s-o luam ca sa ne intoarcem pe creste.

Bag la cap ce ne zice - desi sunt foarte aiurit am cumva capacitatea ca ajuns intr-o zona complet noua, daca am o harta si mi se zice un punct de reper, sa incep sa desenez mintal topografia zonei si ma trezesc intreband despre localitati, varfuri, puncte de reper, etc, de care nu am auzit in viata mea.

Renuntam la propunerea baiatului - mi se pare ca am "minti" prea mult traseul de acasa. Hotaram sa continuam pana in satul Malaia si de acolo sa incercam sa intram in Capatanii.

Planul initial a fost deja modificat: acasa cochetam cu ideea sa urcam din satul Salistea pentru a prinde cat mai mult din creasta Capatanii. Oboseala si timpul inaintat ne-au determinat sa schimbam planul. Prima decizie inteleapta.

Pe o sosea care se topea literalmente sub cauciucurile noastre ajungem pe malul lacului de acumulare de la Malaia.

Mai jos in sat intram in primul magazin si cerem Cola! Ne trebuie ceva rece, acidulat, cu mult zahar si cofeina - aia care au inventat zeama asta neagra sigur s-au gandit la noi...

In magazin este un nene cu aspect de piratul "Le Chuck". Habar n-are de drumurile din zona. Stam afara si privim creasta care se ridica efectiv halucinant in departare. O sa fie a naibii de greu.

Norocul... Asta e un factor decisiv in fiecare tura. In logica asta a lucrurilor e foarte important sa iti dai seama cand ai noroc si cand ai ghinion. Aici este tot "spilul" filozofiei: daca nu esti constient ca te-a lovit norocul si iei treaba ca ceva normal e de rau tata. Atunci nu o sa fi constient nici cand germenii ghinionului apar si asta poate fi o problema...

Din neant apare un nene imbracat in padurar care ne spune ca nu avem cum sa urcam pana in creasta decat cu bicicletele in spate. Nu exista nici un drum. Asta a fost norocul. Daca nu realizam asta, tura ar fi fost mai mult decat urata...


Bun...Deci spiridusul a zis ca trebuie sa caram bicicleta in spate. Noi suntem la 474m altitudine si trebuie sa urcam pana la 2013m. Trebuie sa fi idiot sa ignori spiridusul.

Cel mai intelept e sa ne intoarcem inapoi spre Ciungetu si sa urmam unul din drumurile propuse de baiatul de la pensiune. Asa ca refacem tot drumul pe sosea si bifam 24km de asfalt facuti aiurea.

Din Ciungetu o luam in sus pe valea Repedea. Cel putin asa speram noi. GPS-ul oricum nu ne mai foloseste de mult -de cand am inceput sa incropim traseul din mers. Oricum, dupa cum am mai zis, il vad mai nou ca pe o chestie pentru statistici si pentru pastrat track-urile pe viitor - nu pentru orientare. Asta ofera si un anumit grad de libertate - nu sunt tributar liniei trasate pe ecranul ala si nu ma panichez daca ma abat de la traseul original (de exemplu acuma suntem la 25km liniari de ce am desenat acasa, dar directia in care mergem e cea buna asa ca nu e stres).

Dupa o gramada de km pe o vale care in conditiile de odihna si pe o temperatura potrivita ar fi fost o placere sa pedalezi, e momentul sa invocam norocul inca o data.

Nu stiu cum fac treaba asta, dar in general imi iese. Stam de 20 de secunde la o bifurcatie si habar n-avem incotro s-o luam. In ultima ora nu a trecut nimeni pe aici. Evident ca acuma apare o masina cu lemne si cu un sofer dubios, dar care stie zona. Ne da detaliile de care avem nevoie.

Am urcat mult pana aici. Deja ma agat de metri aia afisati pe ecran ca de un colac de salvare. Nu mergem rau, dar si contorul cu altitudinea parca e picatura chinezeasca...

Gasim reperele date de soferul de camion si le urmam cu strictete. La fix 1244m altitudine se termina drumul forestier si incepe drumul de TAF.

Aici este punctul in care se incheie tura frumoasa. Tura calculata de acasa sa fie de placere si relaxare.

De aici incepe chinul la care amandoi am fi renuntat cu placere. Nu mai avem nimic de demonstrat, nu imi mai trebuie materiale fulminante de bloguri sau recorduri de doborat. Asa ca nu ne incanta deloc ideea push bike-ului. (Acuma cand recitesc blog-ul ma gandesc ca poate Bitza are dreptate : daca blog-ul chiar cere "sange" ?!).

Dai si impinge. E cald, suntem plini de noroi si lipiciosi. O mare de muste agasante se invarte in jurul capului si nu ne da pace. Daca era concurs, hai ca mergea. Dar asa...

Car doua biciclete. Oricum nu mi-e mai greu - imi tin mai bine echibrul daca sunt amandoua. Unde e mai abrupt cara Elena, dupa aceea mai preiau eu ca sa se mai odihneasca si ea.

Gata! Mai tin minte cand a mai fost asa de greu: la Carpathian Adventure cand am luat locul IV in Fagaras si Piatra Craiului. Atunci am facut un push bike pe canicula si a iesit o poza care a fost banner-ul site-ului.

Dai si impinge...

Apar 2 motociclisti.
"Aha, deci asa se antreneaza Hoinarii! " se aude de sub o casca. Suntem in mijlocul muntilor Capatanii la "Cuca Macaii" pe un drum de TAF. Trebuie sa recunosc ca se umfla fasolea in mine de mandrie ca cineva ne recunoaste aici.

Eu am o problema (pe langa altele) cu retinut numele. Asa ca vreau sa le multumesc baietilor pentru conversatia avuta si sa ma dumireasca si pe mine cine sunt si de unde ii stiu. Oricum, niste baieti super de treaba si bine dispusi. Si cu mult tupeu ca sa se dea pe acolo la vale.

Iesim in golul alpin si facem o pauza de alimentare. In zare se vede frumos rezervatia Tarnovului cu un drum forestier care incinge muntele ca un brau si pe care ar fi trebuit sa fim si noi...

Nu se termina aici impinsul. Se termina abia dupa 769m de cand ne-am dat jos de pe bicicleta si am inceput. A fost inuman. De data asta nu am mai gasit nici un motiv pentru care am facut asta, in afara de faptul ca vrem sa ajungem inapoi la masina. Cat mai repede.

Suntem in sfarsit in creasta Capatanii si aici ne intersectam cu "autostrada" pe care am vazut-o de pe Google Earth. Urmeaza o portiune de cativa km pe care putem sa stam pe biciclete si din nou lucrurile par a fi frumoase.

Trecem pe sub varful Nedeia (2130m) - cel mai inalt varf din masiv. Avand in vedere cat ne-am chinuit sa ajungem aici si faptul ca ma indoiesc ca mai punem curand piciorul in zona, "cucerirea" acestui varf a insemnat o adevarata victorie personala.

Ma uit in zare si dupa aceea acasa ma uit in carti:Stînele Zmeuretul - curmatura Rodeanu - vf. Valeanu - vf. Ursu - vf. Nedeia - curmatura Oltetului. Durata: 9-10 ore. Asta era planul initial. Dracu ne lua! Asta daca prin absurd reuseam sa intram in creasta dinspre Malaia.

"Recunosc" denumirile astea. Adica cumva, fara sa mai fi fost aici, reusesc sa le mapez repede in teritoriu.

Ajungem deasupra Curmaturii Oltetului si aici folosim din nou GPS-ul. Apropo, am intrat din nou pe track.
Coborarea spre Curmatura este una din putinile parti frumoase ale zilei. Este un drum vertical plin de bolovani si pe care trebuie sa ai un echilibru perfect pentru a nu pica. Imi aminteste de ziua a doua de la Iron Bike si imi vine sa trag un chiot de bucurie.

In Curmatura Oltetului ne intalnim cu niste ciobani si mai ales cu un izvor la care visam inca de pe portiunea de push bike.

Deja am ajuns cu bateriile in zona rosie. Stim ca urmeaza inca o portiune de push bike si asta ne cam deprima. Trebuie sa urcam varful Micaia. Ce vedem in fata ne inspaimanta: un deal acoperit cu brazi cazuti si cu tufe inalte de afina. Nu exista absolut nici un drum, poteca, nimic.

Aici este imposibil sa faci push bike. Trebuie trecut la carat bicicleta in spate. Ne inhamam fara nici un chef la aceasta sarcina. Aici nu o mai pot ajuta pe Elena, ca nu mai am nici eu putere.

Elena e fenomenala. Eu nu cunosc multe persoane (de sex masculin...) care sa fie capabile sa faca atata efort. Cu capul in piept, cu bicicleta in spate urca metodic pas dupa pas. Mi-e cumplit de mila de ea, dar nu mai am putere s-o ajut.

Cand vine vorba de efort de anduranta impins la limitele omenescului, Elena este incredibila. Surclaseaza majoritatea cunoscutilor mei. Dupa bariera de 12, 14 ore este net mai buna decat mine. Asta am verificat-o de nenumarate ori in turele din anii trecuti. Primele 12 ore merg sensibil mai bine, dar mie mi se termina bateriile. Elena poate continua in acelasi ritm. Cat? Habar n-am. Eu n-am reusit sa aflu. Banuiesc ca mult...

Asa ca merg inainte in lumina amurgului, pun bicicleta jos si o astept sa vina. Gafaie, dar nu se opreste. Pana pe Micaia este deja in fata mea si abia mai tin ritmul. Incredibila capacitate de efort.

Nu este o forma de eufemism la noi atunci cand spunem ca tura X are "numai 80km" la bike sau "numai 40km" de alergare...Undeva dupa aceste praguri ne trezim sau mai bine zis noi mai putem continua in timp ce restul incep sa clacheze.

Am urcat deja 538m altitudine din Curmatura Oltetului cu bicicleta in spate. A fost cumplit. Nu gasesc nimic placut in asta.

Pe urcare ma uit pe GPS si ma trec fiorii. Varful Micaia nu este nicicum capat de linie. Aici a fost greseala din "mouse". Din Curmatura Oltetului pana in Trans Alpina e un cacat de creasta lung cat o zi de vara. Ma lasa picioarele. Mai avem enorm de mult pana dam de drum.

Nu zic nimic. Elena imi zice pe urcare: "Se mai vede un varf in spate". Ce sa-i zic..."Mai avem 7.29km pana in TransAlpina". Elena proceseaza datele mai repede decat mine. Si e vorba de 7.29km in linie aeriana...

Dupa Micaia, caram bicicletele la vale. Probabil asta e punctul in care cei care ar fi supravietuit pana aici si-ar fi taiat venele cu spita de la bicicleta mai degraba decat sa continue.

Coboram cu ele in brate pana in pizda masii...Adica mult mai adanc de atat. Pana la 1960m. Am coborat 240m diferenta de nivel. Cu ele in brate...

Yep...What goes down, must go up. Era invers originalul, dar nu conteaza. Trebuie urcat tot ce am coborat. Ma intreb cat mai rezista Elena. Dupa aia imi amintesc ca probabil eu o sa pic de zece ori pana cand ea o sa aiba probleme.

Si dai si urca tot ce am coborat. De data asta putem impinge la biciclete asa ca macar nu le mai caram in spate. Slaba consolare.

Am la mine 3 harti: Parang, Latoritei, Capatanii. Pe nici una nu apare cacatul asta de bucata de creasta (geografic tine de masivul Parang). Nici nu ma mir de ce. Muntii astia ar trebui interzisi. Aici ar trebui adusi cei care cauta sensul cuvantului "mioritic" . Sau mai degraba cei care cauta un motiv temeinic pentru a se sinucide...

Mergem pe traseul de creasta marcat cu banda rosie. Nu e ceata, dar atmosfera e plina de praful de peste zi si nu prea e lumina de la luna. Orientarea este grea. Vad pe GPS ca sunt la 100m fata de track, dar prefer sa ma chinui sa caut poteca abia vizibila decat sa ma iau dupa track.

Dupa al nu stiu catelea varf, Elena cere pauza de somn. Daca trebuie, trebuie. Se aseaza in fund si adoarme instantaneu in mijlocul crestei. Inainte sa adorm, pun telefonul sa sune dupa 10 minute. Nu apuc sa activez bine alarma si adorm si eu.

"Este ora 12 si 8 minute! Este timpul sa va treziti". Aaaaahhhhhh!!! Asta a fost cel mai greu moment din tura. Asa bine dormeam... Afara sunt vreo 15 grade si am putea sta asa bine aici pana dimineata. Doar ca nu avem chef sa ne trezim dimineata cu soarele in cap si sa reluam mersul pe bicicleta. Preferam sa ne chinuim si sa incercam sa ajungem acuma la masina.

De la un moment dat apare un drum pe care putem sa incalecam bicicletele. Simt gustul adrenalinei in gura. Probabil nu e adrenalina, dar eu asa il asociez: un gust amar, uscat. Pusee de transpiratie urmate instantaneu de frisoane de frig.

Dracu stie ce e pe drumul asta. La lumina frontalei nu se vede mai mult de 1m prin atmosfera plina de praf. Habar n-am daca sunt gropi, santuri, bolovani. Dar nici sa imping bicicleta nu mai am chef.

Devine o cursa nebuna. Pe GPS imi arat 31km/h. Noaptea, pe un drum necunoscut si legat la ochi va zic ca e o experienta interesanta. Rar am scazut sub 20km/h si  asta atunci cand apucam sa vad un obstacol si franam. In rest doar "simteam" hop-urile. Sau cum derapez cand incalecam cate un brau de pamant.

Iara suntem pe langa biciclete si impingem. Mai avem 2.91km. Distanta a trecut agonizant de incet. Deja mi-e clar ca ne prinde dimineata pe-aici.

Din fericire ultimii 2 km sunt de coborare. Cu adrenalina de rigoare.

La 1 noaptea ne intersectam cu TransAlpina si cu o bucata de asfalt. De aici mai avem de urcat (nu stiu exact cat) pana in pasul Urdele. Plus inca o urcare pana in saua Muntinului.

Elena apeleaza la al doilea wildcard si solicita inca o pauza de somn. Pe marginea asfaltului gasim o bucata de nailon. Ne intindem pe ea si ne inghesuim unul in celalalt. Adormim instantaneu.

"Este ora 1 si 13 minute! Este timpul sa va treziti" Aaaaaaahhhhhhhhhhhhhh!!!!

Somnul asta pare sa fi fost miraculos. Ne urcam in sa si incepem sa urcam. Mai, eu stiu ca am dormit 10 minute pe ceas. Nu stiu ce s-a intamplat atunci (sunt cazuri in care ajungi in mai putin de 10 minute in faza de REM a somnului - faza de care ai nevoie pentru a-ti odihni creierul; dar despre asta in alt episod), dar acuma mergem foarte bine.

Este o binecuvantare sa putem pedala din nou dupa atat push bike.

Ajungem in pasul Urdele, punctul de maxim de altitudine a turei. De aici incepe coborarea spre fundul caldarii.

As putea sa scriu un blog dedicat numai senzatiilor traite pe coborarea pe TransAlpina noaptea cu frontala pe casca. Si lasam bicicleta sa curga ca lumea! Intrasem intr-un fel de stare dementiala in care eram curios cat de repede pot merge in conditiile astea fara sa pic. Si pot merge incredibil de repede...

Uaaa! Si o transpiratie rece imi inunda pieptul cand la 35 la ora derapam si nu mai vedeam nimic. Nebunie curata. Asta a fost de departe cea mai faina parte a turei.

Ultima urcare. Ceva s-a intamplat in timpul somnului ala. Acuma 3 ani, odihnit, nu am fost in stare sa urc pe aici pe bicicleta (OK, nu eram nici asa de antrenat). Acuma si Elena si cu mine "crosetam" urcarea. Ba mai mult, imi place. Cred ca mi-ar fi placut orice numai sa nu mai trebuiasca sa imping bicicleta.

Saua Muntinului - si de aici urmeaza 14km de coborare pana la masina. E gata tura! Asta daca nu patim ceva pana la vale. Avem grija amnadoi sa facem supradoza dupa supradoza de adrenalina.

La ora 3 si jumatate dimineata, dupa 17.33 ore de la plecare suntem inapoi la masina intr-un frig crunt. Afara sunt 10grade -aici are loc o inversiune terminca interesanta: sus in creasta sunt 15-18 grade la 2000m. Aici pe vale sunt doar 10 grade. E logic ca aerul rece si greu sa ramana prins aici jos, dar de unde vine? Ca peste zi aici au fost 30 grade, iar sus vreo 28...

Aruncam cortul, mancam ca ultimii naufragiati si trecem la somnul mult dorit.

Dimineata ne trezeste canicula de afara si trebuie sa iesim din cort.

Ne intalnim cu familia Haulica. Au plecat toti patru cu bicicletele si au in plan sa traverseze TransAlpina. Tot respectul. O familie vesela care a ales un mod inedit de a-si petrece timpul liber. Si care isi invata copiii de mici altceva decat statul pe net...

Pe la 12 apare din deal Gianina cu Alin. Si-au facut tura de antrenament si dupa aceea au dormit la Calcescu. Azi era in plan sa alergam impreuna catre pasul Tartarau. Dar ambele tabere arata un chef debordant la punerea in aplicare a acestei idei...

Asa ca ramanem pe marginea Lotrului ca picnicarii, la un pahar de vorba si de bere. Asta a fost un alt moment frumos al turei din week-end. Stam cateva ore de vorba si de bere pana ne plictisim si ne hotaram sa plecam spre casa.

Eu am o capacitate foarte buna de recuperare (daca imi dai mancare si cred ca si bere). Asa ca ma hotarasc sa fac drumul din Obarsia Lotrului pana in Petrosani pe bicicleta.

Urcarea de 6km pana in pas mi se pare ucigatoare. Pare-se ca creierul era mai odihnit deca picioarele. Pedalez de imi sar capacele si intregesc grupul in pas. Ceilalti au coborat pe Coasta lui Rus asa ca acuma suntem toti aici.

Mai am 22km de coborare pura pana in Petrosani. Plec in tromba. Depasesc o gramada de masini: drumul este spart si merg mult mai repede pe bicicleta decat masinile.

72km/h pe o sosea sparta. La cursiera inca nu am trecut de 64km/h si mi-e o frica de mor. Am impresia ca zbor si ma zdrobesc. La 72km/h la MTB cautam cu disperare vitezele ca sa accelerez si am fost nemultumit ca mi s-a terminat panta.

In timp ce cobor ma gandesc ca trebuie sa fie fain sa urci pe aici -e a naibii de abrupt. In dreptul pensiunii Groapa Seaca - stupoare. Imi amintesc (nu stiu cum) ca am plecat cu cheile de la masina la mine si Elena n-are cum sa vina.

Tocmai o sa aflu cum e sa urci pe aici...4km de urcare pieptisa scot si ultima farama de energie din mine. Ajung cu un roi de o mie de muste dupa mine inapoi in pas.

Gata! Aici se termina tura din week-end.

Datele tehnice ale turei:


Am urcat aproape 4000m diferenta de nivel...Asta e ceva. Daca pe parcursul blogului spuneam ca nu ma mai intereseaza recordurile, am mintit. Sunt foarte mandru de aceasta diferenta de nivel, chiar daca apoape jumatate am facut-o cu bicicleta in spate.

La final:
Tura este inumana in sensul facut de noi. Dar in sens invers ar fi semi fezabila. Creasta Capatanii se poate parcurge pe bicicleta. Iesirea din creasta nu e o problema (si cacatul merge la vale...).
Exista un drum de legatura intre Curmatura Oltetului si Tirnovu Mare. Toata strategia pentru tura urmatoare presupune renuntarea la Obarsia Lotrului ca tabara de baza si la ideea de a cobora din Capatanii si nu de a urca acolo.

Eu o sa raman din tura asta cu o alergie nasoala la mustele de balegar sau ce or mai fi alea. Sunt obisnuit de anul trecut si stiu ca trece in 2 zile si dupa aceea sunt imun.

Si o sa raman mai ales cu imaginea Elenei carand bicicleta in spate in lumina slaba a amurgului pe panta accentuata de sub Micaia. Incredibil!

--------------------------------------------

Reculegere:

http://gianinalin.blogspot.com/2010/06/final-in-drama-din-tarcu.html
http://florentzo.blogspot.com/

Se incheie un episod trist la care am fost participanti directi.
Nu exista concluzii si invataminte. Pentru Ionut si Adriana, pentru parintii lor, acestea nu au nici o noima.

Exista doar noroc si ghinion. Si in acea zi fatidica de 19.12.2009, doi tineri pe care ii cunosteam personal au avut ghinion.

In spate ramane doar tristetea.
Si paradoxal, o pofta nebuna de a trai la intensitate maxima fiecare clipa. Pentru ei si pentru noi.

Un titlu din mass media imi rasuna acuma in cap: "Impreuna pana la moarte si dincolo de ea"
Yep!
--------------------------------------------

14 comentarii:

Gianina spunea...

Eu cred ca voi aveti un mare noroc: sunteti antrenati (atat fizic, cat si psihic)!
Cat despre cheia de la masina... dupa primele 2 gropi ne-am dat seama ca nu avem nici o sansa sa te ajungem din urma si singura sansa ar fi fost mica... dar era cu bike-ul Elenei si nici de cum cu masina.
Bafta si vreme buna (adica ploaie si fara muste) la Medias!

Anonim spunea...

hmmm...not bad;)

Alin spunea...

Intamplator, am numit o poza facuta duminica exact cu titlul asta 'Cuceritorii inutilului'.
M-am gandit la toti cei care isi propun sa urce spre inaltimi, sa adune clipe de daruire si efort dintr-o pasiune comuna: dragostea fata de natura si de miscare, si uneori depasirea limitelor fizice si psihice.
La astea din urma sunteti cei mai tari!
Bravo, Alex si Elena!

Alin Tanase spunea...

Suca, desi tu spui ca a fost o tura urata, blog-ul a fost foarte tare ;) probabil din cauza ca "a cerut sange" :)) Si mi-a placut faza cu condusul noaptea si cu "just me, ma carrr and ma ladyyy!" :)) Eu cred ca de fapt tu esti un mic negru, acuma esti si chel ;)) iti place sa impingi ca un rob la bicicleta :D Iti sugerez ca la urmatorul pariu sa nu fie cu lasatul mustatii, ci cu datul pe fata cu crema de ghete... neagra :))

Mihai-Sorin Sirbu spunea...

Tura e extrema, felicitari! Eu am reusit pana acum doar 90km cu 2400m de catarare si mi sa parut cam mult. A doua zi nu am fost bun de nimic. Din ce am mai auzit (citit) eu pe la capitalisti se spune ca dupa 2000m/zi nu mai e chiar "ok".
Faine si pozele!

Anonim spunea...

3850 m vertical climb my a$$.
Pune datele in alt program decat jaful de aplicatie care arata aberatiile astea.
Detaliul respectiv face bine la moral, dar nu prea e real.

Elena & Alexandru FODOR spunea...

Hai sa ma exprim elevat: esti idiot frate.

3 aplicatii independente: Garmin Connect, MapSource si BikeMap dau exact aceleasi rezultate.
OK, intr-adevar BikeMap arata o aberatie de 100m fata de celelalte aplicatii dar este ceva admis si de administratorii site-ului.
In plus Elevation Provile din unitatea GPS ghici cat arata ? 3840m.

Datele sunt dublate de verificarea cu KML altitude filter.

Dar de fapt de ce ma obosesc sa iti explic asta?

Silvique_ms spunea...

Bravos brei! Super misto! :)

Anonim spunea...

Mr. Fodor, esti cum mi te imaginam dupa ce-am citit cum 'calareai tu avalansa' cica (si te-ai si simtit bine-vezi cum termina altii mai modesti si mai priceputi la 3m sub zapezi), si dupa ce te-am observat cum te comporti 'live' la competitii. Plin de sine, vulgar, arogant, din pacate n-ai luat prea multe invataturi bune din sporturile pe care le practici, cum ar fi un pic de modestie. Pride goes before a fall. Succes in 'calarit avalansele' vietii ;)

marmotabcc spunea...

...imi place debordanta ta in ceea ce faci...dar nu uita... culmile semete se cuceresc cu truda si "sange"...uneori chiar sange, cu umilinta si abnegatie...esti fain, impreuna cu Elena, 2 hoinari faini, atat cat am avut ocazia sa va cunosc si sa va citesc blogu...dar...Alex, cred ca toata debordanta si pasiunea care o arati in ceea ce faci si mai ales in ceea ce scri, e umbrita de o vulgaritate si agresivitate care nu cred ca te reprezinta...mai degraba te agati de ea ca un mod "original" de exprimare...tempereaza l...muntele nu e vulgar niciodata cu tine ...cu noi...e dur, dar asta e modul lui de a ne arta cum sa devenim mai puternici...mai tari...mai buni...bafta in tot ce ti sta inainte si nu inceta sa fi "rau" cu tine...

richitza spunea...

Vulgaritatea nu mă reprezintă nici pe mine, în schimb dacă am chef să pizduiesc pe cineva sau să vorbesc urât cu o persoană, o pot face, deşi nu mă reprezintă deloc. Când un idiot face însă gargară fără noimă într-un loc expus, dar al meu şi eu m-aş aprinde, aşa că Hoinarii au tot dreptul să zică ce vor aici, iar căcaturile altora să le fie aruncate înapoi spre servire.

Claudiu Moga spunea...

Bravo fratilor, va admir tot mai mult, va iubesc frateste si spirutual, vom fi prieteni, cuvintele nu pot exprima ce simt eu pt voi si presimt ca si voi veti fi bucurosi de prietenia ce ne va lega.
Va IUBESC DRAGI FRATI AI MEI INTRU PASIUNE SI DRAGOSTE.

bAI ALEX esi norocos cu Elena, daca mai zaresti o fata de factura asta, recomanda-ma ca sa fericesc scumpetea

Va iubesc!

Remi spunea...

Tare tura! Si eu am mers acum vreo 20 de ani cu a mea Elena cam pe acolo, dar pe jos, si dupa vreo 13 ore pe mine ma lasasera bateriile, insa, surprinzator, Elena avea o forta uluitoare, forta care mi-a transmis-o si mie, sa pot ajunge la Obarsia Lotrului.
Alex, se pare ca Elenele sunt mai puternice decat noi, cateodata...

VladG spunea...

O decizie buna ca nu ati incercat urcarea din Malaia. Pe langa inclinarea potecii ati fi avut de luptat cu zeci de brazi doborati de furtuna si care v-ar fi barat drumul. A necesitat un efort deosebit sa-i depasim. Din fericire noi eram pe coborare si pe final de tura, asa ca ne-am permis sa ne luptam cu ei. Profilul urcarii il poti vedea aici:
http://www.bikemap.net/route/292795
Bravo pentru efort!