Canioane si vulcvani (Peru)

Poze aici:
- Arequipa
- SantaCatalina
- ColcaCanyon si Cabanaconde

24.02.08
Arequipa e al doilea oras ca marime din Peru (~700.000 de oameni). E un fel de Timisoara a Peului. Un oras mai cosmopolit cu idei revolutionare. Au vrut la un moment dat sa se separe. Se considera adevaratii peruani.

Nationalismul: asa ceva n-am mai vazut. E dus la paroxism in Peru. Totul e al lor si sunt mandri de asta: berea, soselele, ciocolata, buzile si tot ce va trece prin cap. Si tin sa marcheze asta: "mandri de a fi peruani", "e cea mai buna si e a noastra", "mandria de a fi a noastra", etc. Totul e a lor si sunt mandri de asta. Toti muntii sunt marcati cu mesaje gigantice scrise cu pietre si referitoare la mandra lor tara. Pe langa mandria de a fi peruan mai e si mandria locala. La fel de puternica si de emfazata. Fiecare zona e "miezul". Ei sunt cei mai, acolo s-a inventat gaura de la macaroana.

Revenind la Arequipa. Astia nu prea sunt inghititi de restul din Peru. Pe la toate magazinele de suveniruri se gasesc amintiri din toate colturile Perului, mai putin din cel de-al doile oras al lor. Ciudat...Sunt ceva mai civilizati si au un nivel de trai mai ridicat decat restul tarii.

Arequipa e strajuita de 2 vulcani de peste 5000m: Mismi si Chacani. De fapt orasul se intinde si pe pantele lor. Mai este numit si "orasul alb". Multe din casele coloniale au fost construite din roca vulcanica de culoare alba (un fel de piatra ponce).

Dupa o noapte fara pic de somn, ajungem pe la 10.00 in Arequipa. Ne cazam la Reyna, aproape in centru si peste drum de Santa Catalina.

Pornim prin oras ca sa aflam informatii despre imprejurimi. Partea asta a excursiei e partea montana. Nu avem la noi nici un fel de echipament montan specific asa ca trebuie sa inchiriem.

Peste tot sunt agentii de turism. Ne aflam in tara canioanelor si a vulcanilor, asa ca oferta e foarte variata. Pana la urma ramanem la Quechua Explorer. Par foarte seriosi. Ne dau datele de care avem nevoie. Planul initial: vizitatea canionului Colca. Dupa aceea, o traversare de 5-6 zile pana pe Valea vulcanilor. Inapoi in Arequipa si urcarea pe Ampato (6000m). Inchiriem de la ei un cort si 2 izoprene, mai culegem detalii si plecam.

Suntem in extra sezon. In anotimpul ploios. Desi in Peru exista 21 din cele 23 de zone climatice ale lumii, asa ca nu poti categorisi asa grosier. Cand e anotimpul ploios intr-o parte, e seceta in cealalta parte a tarii. Dar aici in munti, e sezonul de ploaie. Cerul e plumburiu se e o atmosfera apasatoare. Ghidul de la agentie ne-a avertizat ca e destul de periculos in perioada asta a anului prin munti.

Dupa-amiaza ne-o petrecem vizitand manastirea Santa Catalina.

Aceasta e de fapt un oras in oras. Inconjurata de ziduri a constituit cateva secole refugiul mai multor sute de maicute. Erau independente fata de lumea exterioara, traind exclusiv intre zidurile manastirii. Ocupa o suprafata destul de mare: strazi, piatete.

S-a pastrat destul de bine. Interesante sunt casutele mignone colorate in rosu si albastru aprins, si aranjamentele florale. E liniste aici. Locul ideal de a face fotografii. Daca ai lumina potrivita.

Bolte, culoare stramte, camarute inghesuite, stradute intortocheate. Vremea nu tine cu noi. Incepe sa ploua mocaneste si se face destul de frig. Ne continuam plimbarea prin manastire si iesim cu putin inainte de inchidere.

25.02.08
Dimineata ne-o petrecem in centru.

Ritualul de dimineata a peruanilor: lustruitul pantofilor. E de bon ton. Toata lumea trebuie sa-si lustruiasca pantofii. E o indeletnicire foarte serioasa. Exista si un sindicat al lustruitorilor de pantofi. Vine peruanul tantos in centru, se aseaza pe scaun, despature ziarul se cufunda serios in probleme politice actuale si pantofii ii sunt lustruiti.

De asemenea in timp ce luam micul dejun am vazut omul siret. Asta era un vanzator incarcat din cap pana in picioare cu sireturi.

De-a lungul excursiei am observat ca peruanii au cizelat pana la perfectiune comertul ambulant. Asa ca exista: omul foarfeca, omul matura, omul sarma s.a.m.d. Fiecare cu specializarea lui. Cea mai nastrusnica comparatie care mi-a trecut prin cap : "Peru e o fasia Gaza de 28.000.000 de locuitori". Si exceptand anumite zone din Lima, chiar asa si este. Totul se desfasoara pe strada: de la micul dejun, indeletnicirle zilnice, comertul. Totul. E si unul din motivele pentru care peruanii sunt asa de sociabili. Tot timpul stau pe strada si sunt obligati sa interactioneze si sa comunice.

Pe la pranz, luam autobuzul spre Chivay. Asta e punctul de intrare in canionul Colca: cel mai adanc canion de pe Pamant.
Arequipa e situata la 2200m. De aici drumul incepe sa urce. Si urca si iara urca. Si nu se mai opreste din urcat. E un fel de Transfagarasan. Doar ca atinge altitudinea de 4800m. Asa. Am ajuns pe Mont Blanc cu masina. Drumul din Arequipa pana in Chivay strabate rezervatia naturala Aqua Blanca e Salida. Cea mai mare rezervatie de lame, vicuna si alpaca. Apropo, astea toate sunt camile. Serios. Peisajul e dezolant. Un fel de campie la altitudine. Acoperita cu cactusi si ceva iarba spinoasa.

Incepe sa ploua. De fapt sa toarne. Autobuzul urca in continuu. Printre rafalele de ploaie fotografiez turme razlete de ....camile. Ca nu stiu sa fac inca diferenta intre lame, vicuna sau alpace. De la 4800m drumul incepe sa coboare accentuat pana in satul Chivay, punctul de intrare in canion.

Ca de obicei, nu apucam sa ne dam bine jos si ne agata proprietara unei pensiuni. Ploua fara incetare. Aici ne imprietenim cu un cuplu de polonezi, impreuna cu care mergem sa vizitam baile termale din zona.

Imagine pitoreasca: Ploaie torentiala. Singuri in bazinul cu apa fierbinte inconjurati de pereti verticali pe care din loc in loc cresc cactusi.
Stam la baile termale pana se inchid. De aici in centru, unde luam cina. Pizza pe vatra. La ei notiunea de pizza difera un pic: e o placinta groasa, pe care pun ce gasesc (nu foarte multe sortimente). Dar e buna. Aici incepem sa consum produse de coca. Suntem la 3300m.
Coca: In zona montana a Perului, totul se invarte in jurul frunzei de coca. Toat lumea o mesteca, o venereaza. Exista biscuiti, napolitane, bere, sucuri, prajituri, bomboane, jeleuri si inca o mie de produse toate pe baza de coca. A deveit asa de faimoasa pe vremea imperiului incas. Incasii o foloseau pentru a le da curaj in razboaie. De asemeena e foarte renumita pentru ameliorarea raului de altitudine.

Asa ca imi comand un ceai de coca. Care nu e nici bun nici rau. Dupa care mananc frunzele. Care sunt rele. De-a lungul sederii in Peru am mestecat peste un sac de frunze. Nu am simtit sa am mai multa energie decat in mod obisnuit (cu siguranta mai putina decat de la un Red Bull). Iar la partea cu aclimatizarea nu m-a ajutat deloc. Si sincer m-am straduit sa fiu cuminte si sa mananc cat mai multe frunze.

Si nu, nu au absolut nici un alt efect, daca asta va intrebati.

Continua sa ploua. Sa toarne. Suntem amarati. Pe vremea asta nu se poate face nimic.

26.02.08
Ne trezim pe la 3.30 ca sa prindem autobuzul de ora 4.00 catre Cabanaconde. Este satul d ela celalalt capat al canionului. Incepe sa se lumineze.

Vedem peisajul. E...impresionant. In dreapta noastra, terasele agricole incase. Imediat mai jos incepe haul. Totul e urias aici. Canionul, muntii care il strajuiesc. Totul. Peretii canionului nu sunt verticali. Pe alocuri, oamenii au reusit sa cocoate niste case. Sate razlete se vad pe povarnisurile abrupte. Noi mergem pe un drum forestier pe partea nordica a canionului.

Daca va puteti imagina o vale adanca de 1000-2000m (fata de unde eram noi), strajuita de o parte si de alta de munti de 6000 de metri care cad brusc in valea asta, atunci aveti o imagine a canionului Colca.

Dar cum sigur e imposibil sa va imaginati asa ceva, pozele o sa vadea o imagine vaga a ce am vazut.

Ne oprim la Cruz del Condor. De aici se pare ca se pot observa condorii. Este dimineata devreme. Suntem numai noi si vanzatorii ambulanti care asteapta hoardele de turisi. Acuma s-a luminat bine de ziua. Si canionul incepe sa fiarba. Este de nedescris. De aici de sus vedem tot spectacolul: norii se ridica in continuu din fundul vaii, ne invaluie, dupa care se duc mai sus catre varfurile vulcanilor. Spectacolul tine cateva ore bune. Stam vrajiti si facem poze.

Intre timp s-au perindat gruprui de turisti. Au venit, n-au vazut condorii si au plecat. Nu au timp. Trebuie sa fie la ora x in locul y. Asta e. Au mai bifat un obiectiv. Noi in schimb avem tot timpul din lume. Condorii nu apar. Jumatate din zi zboara pe nesimtite. Pe la pranz, ceata devine suficient de densa ca sa ne faca sa plecam de aici. O luam la picor catre Cabanaconde pentru a ne aclimatiza un pic.

Mergem pe drumul forestier. Nu mai e nimeni. Vegetatia aici e constituita din cactusi. De o parte si de alta terasele agricole se pierd in ceata. A fost unul din cele mai frumoase drumuri. Nu stiu exact de ce, dar asa a fost. Totul e la alta scara aici. De fapt tot Peru ne-a dat sentimentul asta: mare, totul e foarte mare. Mari, jungla, orasele, muntii, canioanele. Toate sunt mari.
Se vede Cabanaconde in zare. O ingramadire de case pe o terasa a canionului.

Apar si condorii. Sunt doi. Sunt mari si sunt maiestuosi. Planeaza deasupra noastra. Gratioase pasari.

Intram in Cabanaconde. Dupa ce ne cazam, plecam sa ne cautam ghid si magar. Proprietarul pensiunii ne spune ca pe seara ne putem intalni cu un ghid. Tragem un pui de somn si scapam de ploaia de dupa-amiaza. Pana in jungla ne-am obisnuit cu vremea: ploua in fiecare zi.

Nu mai mult de o ora sau doua. Si incepea si se termina cu precizie de ceas elvetian. Asa ca daca am ajuns sa ne facem tot programul in functie de orele de ploaie. Si asa am reusit sa scapam uscati timp de 2 saptamani.

In Arequipa am xeroxat harti cu drumul pe care il aveam de parcurs pana in Valea Vulcanilor. Trebuia coborat pana in fundul canionului. De acolo se urca pana la 5000m si se trece pe partea cealalta in Valea Vulcanilor. Asta era planul.

Pe seara ne aciuam la "pizzerie". Aici ne intalnim cu remi: ghidul despre care ni se povestise. Incepem sa povestim. Ii zicem care e planul nostru. Ne costa 300$ si dureaza pana la 7 zile. Asta daca reusim sa tecem pasul cu magarul. Ne dezumflam un pic. Nu avem atata timp. Ii mai amintim si de Ampato. Si planul se schimba brusc. Exista o ruta (non turistica) care urca din

Cabanaconde pana pe varf pe Ampato. Dureaza 4 zile dus-intors. 250$ cu tot cu magar. Doar ca nu ne simtim deloc aclimatizati pentru a urca direct la 6300m. Remi ne propune inca o zi de aclimatizare in zona, in care sa ne plimbam impreuna prin imprejurimi. Daca ne descurcam in ziua urmatoare, dupa parerea lui avem sanse sa urcam pe varf. Suntem de acord.

Merg pana la Remi acasa sa-mi arate hartile. Suntem circumspecti. E doar un localnic, noi nu avem echipamentul cu noi...Si imi arata hartile. Asta a fost socant. Sunt desenele unui copil de 4-5 ani. Facute pe o bucata de carton. Colorate la fel de naiv. Mi se taie picioarele. Cum dracu' sa mergi asa la 6000m ?! Dar totusi...omul traieste in zona, e conducator de magari si pare sa mai fi dus si alte grupuri prin munte.

Ne hotaram sa mergem cu el, dar doar pana in punctul in care ne simtim in siguranta. Restul serii stam laga cuptorul unde se coace pizza (seara e destul de frig aici). Avem parte de un concert peruan. Un localnic care canta simultan la mai multe instrumente isi promooveaza ultimul album.


27.02.08
Asta e ziua de aclimatizare. Dupa dejun, pe la 9.00 ne intalnim cu Remi si pornim la drum.

Prima portiune trecem printre culturile de porumb de pe terasele incase. Dupa aceea urmeaza urcusul. Evident ca nu exista marcaje sau ceva de genul asta. Mergem pe o poteca folosita de localnici pentru a ajunge la gradini. Greu la deal. Se face simtita altitudinea. Remi nu vorbeste engleza. Ne povesteste in spaniola. El e incas. Si e teribil de mandru de asta. "Incasii au culoarea asta a pielii, Alex. Si noi nu avem barba." E 90% incas. Si vorbeste Quechua. Ca majoritatea satenilor. Intre ei vorbesc in Quechua. Drumul urca si Remi ne povesteste mai departe despre mandrii, curajosii si priceputii incasi, poporul lui. Ajungem pe un prim varf. De aici urmeaza o sa, dupa care urcusul continua.

In sa sunt ramasitele unei asezari incase. Ca un profesor de istorie, Remi incepe sa ne prezinte ce vedem. Pe masura ce povesteste, se vede cum pune suflet in ceea ce zice.
"Sa nu minti, sa nu furi sa nu fi lenes". Asa se salutau incasii. Ne arata cum taiau pietrele. Dupa lectia de istorie, continuam sa urcam. Lui remi ii place ceasul meu cu altimetru. MA intreaba din 10 in 10 minute la ce altitudine suntem. Ajungem si pe al doilea varf. Sunt obosit. Aici facem o pauza. Remi ne povesteste despre cum o sa decurga urmatoarele 4 zile. Ne deseneaza harta cu un bat in pamant.

Coboram. Alunec si ma intep superficial intr-un cactus. Inapoi pe platou si acasa la remi. Aici ma opereaza Elena cu Remi, dar nu reusesc sa scoata tot acul. Restul zilei il petrecem prin Cabanaconde si organizam expeditia. Nu reusim sa gasim nici unde pastile de purificat apa. Asa ca o sa caram toata apa de aici din sat. Pe vulcan s-ar putea sa nu fie potabila. Incercam cortul. Remi nu e multumit de el. Cumparam folie de nailon. Facem bagajele. Stabilim ultimele detalii si ne despartim de Remi. Evident, a plouat si azi.

Cabanaconde imi aduce aminte de satele de munte de la noi. E un sat mic si cochet in care fiecare cunoaste pe fiecare. Si se saluta toti intre ei. Peste zi satul e pustiu: oamenii lucreaza la gradini. Turisti nu prea sunt pe-aici. Cu atat mai putin in perioada asta a anului.

Seara mancam la Kuntur Wasi (localul stilat din Cabanaconde) cu un cuplu simpatic de austrieci.

Sperand ca am reusit sa ne aclimatizam si incercand sa uitam de toate grijile legate de tura ce urmeaza ne ducem la culcare. Din pacate, de cand am plecat din Arequipa nu am prea reusit sa dorm. Aproape deloc. Cred ca din cauza altitudinii.

Ne intalnim in urmatoarea poveste pe pantele inzapezite ale vulcanilor din Anzi.